Din pct.16 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22.11.2004 [1] este dedusă poziţia puterii judecătoreşti vizavi de înţelesul noţiunii de instigare a minorilor la săvârşirea infracţiunilor, în conformitate cu care constituie instigare: „acţiunile îndreptate spre a provoca dorinţa minorului de a participa la săvârşirea unei sau câtorva infracţiuni, însoţite de ...”. După cum observăm din textul enunţat, în viziunea CSJ, una din trăsăturile acţiunii de instigare consistă în provocarea dorinţei minorului de a participa la săvârşirea infracţiunii. Evidenţiind această particularitate în definiţia dată supra, considerăm oportună precizarea că nu orice instigare la săvârşirea infracţiunii, venită din partea unui adult, va provoca minorului dorinţa de a săvârşi infracţiunea. De regulă, acţiunile adultului de determinare a minorului la săvârşirea unei infracţiuni duc, în cele din urmă, la exprimarea acordului de către cel din urma, acesta consimţind benevol la punerea în acţiune a intenţiei criminale transferate de făptuitor. Atunci când adultul în procesul instigării minorului la săvârşirea infracţiunii va apela la astfel de metode de determinare, cum ar fi rugămintea, promisiunea, convingerea etc., în conştiinţa minorului, într-adevăr, va fi formată o voinţă nedenaturată de a comite o infracţiune. Totuşi, există şi excepţie, în situaţiile în care, pentru a determina victima să comită o infracţiune sau să participe la săvârşirea acesteia, făptuitorul foloseşte unele metode de natură violentale. În astfel de cazuri, în niciun chip nu putem susţine că persoana care a atins vârsta de 18 ani prin acţiunile sale provoacă minorului o dorinţă de a recurge la un eventual comportament infracţional; or, cele ce urmau a fi comise de minor constituie rezultatul exercitării din partea adultului a unei presiuni de natură psihică sau fizică, în acest caz nemaifiind prezentă dorinţa victimei de a săvârşi infracţiunea. În legătură că aceasta, Iu.E. Pudovocikin susţine că este mai corect a se vorbi nu despre dorinţă, ci despre decizie, intenţie şi alte asemenea lucruri, fără a se pune accentul pe semnul volitiv al comportamentului infracţional al minorului [2]. Astfel, atunci când în calitate de metode de instigare a minorului la săvârşirea infracţiunii sunt folosite violenţa fizică sau psihică sau alte căi ilegale care îngustează capacitatea minorului de a lua liber hotărâri, dorinţa minorului de a comite o infracţiune sau de a participa la săvârşirea acesteia va lipsi. Chiar şi aşa, considerăm că pentru a fi în prezenţa infracţiunii investigate, nu este necesară prezenţa dorinţei victimei de a săvârşi infracţiunea. Totodată, este obligatorie prezenţa consimţământului victimei, indiferent dacă acesta a fost viciat sau nu. Tocmai de aceea nu putem fi de acord cu autorii [3], care la definirea conceptului de instigare a minorului la săvârşirea infracţiunii pun accentul pe provocarea dorinţei minorului de a săvârşi infracţiunea. Cu referire la cele consemnate supra, este ilustrativă următoarea speţă din practica judiciară: B.A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.186 alin.(2) lit.b), c), d) CP RM şi la art.208 alin.(3) lit.a) CP RM. În fapt, B.A., în noaptea spre de 20.08.2010, având scopul de a provoca dorinţa minorului P.C. (sub. ne aparţine)) de a participa la săvârşirea crimei (a se citi – infracţiunii – n.a.), ştiind cu certitudine cel din urmă nu a atins vârsta majoratului, i-a propus (subl. ne aparţine) şi intenţionat l-a atras în activitatea criminală exprimată prin comiterea furtului ..., iar când minorul P.C. a refuzat să participe la comiterea infracţiunii de sustragere, B.A. l-a ameninţat cu aplicarea violenţei, prin care fapt intenţionat l-a atras pe acesta în activitatea criminală (subl. ne aparţine)[4]. Conchidem că, în ipoteza folosirii de către făptuitor a mijloacelor violentale sau a altor mijloace ilegale conştientizate de victimă, întru a o determina pe cea din urmă la săvârşirea unei infracţiuni, minorului nu i se provoacă dorinţa de a săvârşi o infracţiune, ci i se inoculează în mod silit intenţia infracţională pe care trebuie să o pună în aplicare. În acelaşi context, pornind de la considerentele reliefate supra, pentru înglobarea tuturor posibilelor variante de determinare a minorilor la săvârşirea infracţiunii, la explicarea sensului instigării minorilor la săvârşirea infracţiunilor, considerăm oportună substituirea expresiei din pct.16 al Hotărârii Plenului CSJ nr.39/2004 „spre a provoca dorinţa minorului de a participa la săvârşirea infracţiunii” cu locuţiunea „spre a-l determina pe minor la luarea hotărârii infracţionale”. În opinia noastră, sintagma „hotărâre infracţională”, reflectă cel mai bine poziţia psihică a victimei faţă de rezoluţia criminală luată (benevolă sau cvasibenevolă) ca rezultat al acţiunii făptuitorului de determinare la săvârşirea infracţiunii. În alt registru, fapta de la art.208 CP RM, atunci când acţiunea de instigare a minorilor la săvârşirea infracţiunilor apare în calitate de acţiune prejudiciabilă, în cele mai dese cazuri, urmează a fi calificată în concurs cu infracţiunea de bază (adică, cu infracţiunea comisă de minor sub imperiul influenţei exercitate de adult). Iar dacă în acţiunile persoanei care a atins vârsta de 18 ani lipsesc semnele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art.208 CP RM, atunci cele comise de minor, sau de minor şi adult împreună, urmează a fi calificate în conformitate cu regulile instituţiei participaţiei penale, fără a se face trimitere la norma de la art.208 CP RM.  Pentru a fi în prezenţa infracţiunii specificate la art.208 CP RM, este ineluctabilă prezenţa unei influenţe îndreptate asupra minorului, indiferent de gradul şi intensitatea acesteia; de aici şi necesitatea ca intenţia de a săvârşi infracţiunea să-i aparţină de fiecare dată persoanei adulte. Dacă intenţia de a comite infracţiunea îi aparţine minorului, atunci cele comise trebuie calificate în baza regulilor participaţiei penale. În situaţia descrisă, persoana care a atins vârsta de 18 ani vine doar să susţină intenţia minorului. Iniţiativa de a săvârşi infracţiunea nu-i aparţine lui. Despre acest aspect, N.Korzun şi Т.Laşciuk relevă că, deşi pentru a fi în prezenţa faptei examinate iniţiator al infracţiunii trebuie să fie persoana adultă, în practică sunt întâlnite cazuri când în baza art.172 din Codul penal al Republicii Belarus (normă corespondentă cu cea de la art.208 CP RM) sunt atraşi la răspundere persoane adulte doar pentru simplul fapt al participării la comiterea infracţiunii împreună cu minorul [5]. Considerăm că asemenea soluţii trebuie de evitat. Tot în baza regulilor participaţiei penale trebuie calificate acţiunile persoanei adulte care încearcă să determine la săvârşirea infracţiunii un minor la care apăruse deja intenţia criminală şi care urma să o pună în aplicare. Nu avem cum să nu fim de acord aici cu aserţiunea expusă de M.Zolyneak: „Cel care desfăşoară o activitate de determinare la comiterea unei fapte faţă de o persoană care anterior luase hotărârea de a o comite nu are calitatea de instigator. Dacă activitatea sa are doar rolul de a întări hotărârea infracţională a celuilalt, se va transforma în complicitate morală” [6]. Din aceste raţiuni, nu putem susţine poziţia autorilor [7], potrivit căreia vom fi în prezenţa infracţiunii analizate şi atunci când făptuitorul întăreşte intenţia, decizia minorului de a săvârşi o infracţiune; or, în acest caz, făptuitorul nu inoculează în conştiinţa minorului hotărârea infracţională, cel din urmă având-o deja, în consecinţă, nefiind posibilă lezarea relaţiilor sociale cu privire la dezvoltarea normală fizică, socială, morală, intelectuală şi spirituală a minorului. Legea penală apără minorii tocmai de acţiunile persoanelor adulte care prin influenţa exercitată le inoculează în mintea lor o intenţie infracţională. Atunci însă când minorul se află sub imperiul unei astfel de intenţii, despre care fapt adultul cunoaşte, acţiunile acestuia de determinare nu mai cuprind semnele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art.208 CP RM. Dimpotrivă, dacă făptuitorul nu cunoaşte despre intenţia criminală a minorului, încercând să influenţeze asupra acestuia prin a o transmite, cele comise de persoana adultă urmează a fi calificate drept tentativă la infracţiunea prevăzută la art.208 CP RM (tentativă asupra unui obiect nul).