1. La 23.12.2013, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative [1] (în continuare – Legea nr.326/2013). Printre altele, conform acestei legi, Codul penal a fost completat cu art. 3302 „Îmbogăţirea ilicită”. Faptele incriminate de acest articol se caracterizează prin următoarele: 1) subiect al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.3302 CP RM este persoana cu funcţie de răspundere sau persoana publică; 2) în cazul infracţiunii specificate la alin.(2) art.3302 CP RM, subiect este persoana cu funcţie de demnitate publică; 3) în ipoteza ambelor infracţiuni, fapta prejudiciabilă constă în acţiunea de deţinere a bunurilor; 4) reprezentând obiectul material al infracţiunii, bunurile în cauză trebuie să îndeplinească următoarele două condiţii: a) valoarea lor să depăşească substanţial valoarea mijloacelor dobândite; b) în baza probelor, să se constate că ele nu aveau cum să fie obţinute licit. Adoptarea art.3302 CP RM îşi are suportul în art.20 al Convenţiei ONU împotriva corupţiei, ratificată de Republica Moldova 06.07.2007. Potrivit acestui articol, „sub rezerva Constituţiei sale şi a principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, îmbogăţirii ilicite, adică măririi substanţiale a patrimoniului unui agent public pe care acesta n-o poate justifica rezonabil în raport cu veniturile sale legitime”. 2. Aidoma spălării banilor, îmbogăţirea ilicită este în mod obligatoriu precedată de săvârşirea unei fapte generatoare de venituri ilicite. Printre asemenea fapte se numără: coruperea pasivă; traficul de influenţă; delapidarea averii străine etc. În legătură cu faptele de acest gen, în doctrina de specialitate se menţionează: „Strângerea de probe în aceste cazuri depinde de cooperarea uneia sau mai multora dintre părţile înţelegerii corupte. În caz contrar, dovedirea infracţiunii este aproape imposibil de realizat, iar impunitatea e foarte posibil să prevaleze... În al doilea rând, înalţii demnitari au de obicei posibilitatea de a ascunde sau distruge probe. În afară de aceasta, e posibil ca micii funcţionari, care poate au asistat ca martori la astfel de situaţii, să se teamă de represalii, care pot merge de la condiţiile de lucru până la ameninţări fizice” [2]. În acest fel, se sugerează ideea că stabilirea răspunderii penale pentru îmbogăţirea ilicită are ca scop prevenirea dificultăţilor legate de probarea comiterii faptelor generatoare de venituri ilicite.Totuşi, nu este clar cum incriminarea îmbogăţirii ilicite poate contribui la evitarea unor astfel de dificultăţi? Or, din dispoziţia art.3302 CP RM, reiese că, pentru a se proba comiterea îmbogăţirii ilicite, mai întâi trebuie să fie probată săvârşirea coruperii pasive, a traficului de influenţă, a delapidării averii străine sau a altor asemenea fapte generatoare de venituri ilicite. Cercul vicios, pe care l-am conturat, nu poate să nu ridice semne de întrebare privind aplicabilitatea art.3302 CP RM. 3. Din cele consemnate mai sus, reiese o altă concluzie (aceasta e valabilă în cazurile când fapta generatoare de venituri ilicite este săvârşită în proporţii deosebit de mari, implicând mărirea substanţială a patrimoniului făptuitorului): cel, care comite îmbogăţirea ilicită, trebuie să răspundă şi pentru fapta generatoare de venituri ilicite, pe care a săvârşit-o anterior. Însă aplicarea faţă de aceeaşi persoană a răspunderii pentru fapta generatoare de venituri ilicite şi pentru îmbogăţirea ilicită înseamnă sancţionarea ei pentru faptul că nu a preîntâmpinat realizarea acestui din urmă scop. Săvârşind îmbogăţirea ilicită, făptuitorul urmăreşte, pur şi simplu, să deţină veniturile obţinute din coruperea pasivă, din traficul de influenţă, din delapidarea averii străine etc. Aceasta demonstrează că îmbogăţirea ilicită poate să nu aibă o fizionomie distinctă şi poate fi privită doar ca realizare a scopului faptei generatoare de venituri ilicite. Iar aceasta înseamnă că dispoziţia de la art.3302 CP RM poate veni în contradicţie cu principiul de neadmitere a sancţionării duble a aceleiaşi fapte. 4. O altă problemă, care face dificilă aplicarea art.3302 CP RM, ţine de utilizarea termenului „substanţial” în dispoziţia incriminatoare: pentru ca bunurile deţinute de către făptuitor să poată reprezenta obiectul material al îmbogăţirii ilicite, valoarea lor trebuie să depăşească substanţial valoarea mijloacelor dobândite. În Tabelul obiecţiilor şi propunerilor la proiectul care stă la baza adoptării Legii nr.326/2013 [3], CNA a formulat următoarea observaţie cu privire la folosirea termenului „substanţial”: „Considerăm că referirea făcută de autor (se are în vedere autorul proiectului – n.a.) la „mărirea substanţială”, fără a fi clare limitele pentru o astfel de apreciere, vor permite calificarea şi aplicarea discreţionară de către organul de urmărire penală şi, respectiv, de către instanţa de judecată a prevederii propuse. Recomandăm autorului să specifice în mod clar limitele potrivit cărora se va putea aprecia mărirea patrimoniului ca fiind una substanţială sau nu”. Este interesant că, potrivit menţiunii făcute în tabelul în cauză, această observaţie a fost acceptată. În realitate, termenul „substanţial” este prezent în varianta în vigoare a art.3302 CP RM. Această prezenţă sfidează interdicţia de interpretare extensivă defavorabilă, statuată la alin.(2) art.3 CP RM. O posibilă soluţionare a problemei în cauză ne-o sugerează o iniţiativă legislativă care a fost înregistrată în Federaţia Rusă [4]: în proiectatul art.2901 „Îmbogăţirea ilicită” din Codul penal al Federaţiei Ruse, nota 4 este formulată astfel: „Valoarea bunurilor deţinute depăşeşte substanţial valoarea mijloacelor dobândite, dacă este în mărime de cel puţin 5 mil. ruble”. În vederea ajustării mărimii în cauză realităţilor sociale din Republica Moldova, s-ar putea lua în consideraţie, de exemplu, prevederea de la lit.a) art.2263 din Codul fiscal al Republicii Moldova: „Subiecţi ai estimării prin metode indirecte sunt persoanele fizice rezidente, cetăţeni ai Republicii Moldova, care, în perioada unui an fiscal, începând cu 1 ianuarie 2012, obţin proprietăţi (bunuri imobiliare, valori mobiliare, mijloace de transport, mijloace băneşti) ce depăşesc cumulativ suma de un milion de lei” (subl. ne aparţine). 5. În alt context, din Nota informativă la proiectul care stă la baza adoptării Legii nr.326/2013, aflăm: „Mai multe state au optat pentru includerea în legislaţia naţională a componenţei de îmbogăţire ilicită. Printre acestea, amintim Argentina, Ecuador, El Salvador, Paraguay, Peru, Venezuela, Hong Kong etc. La nivel european, o asemenea componenţă de infracţiune se regăseşte în legislaţia Ucrainei şi Lituaniei” [5]. În replică, vom preciza că, la 02.04.2014, Convenţia ONU împotriva corupţiei încă nu era ratificată de anumite state (de exemplu, de Germania, Japonia, Noua Zeelandă etc.). Chiar în ţările care au ratificat numita convenţie nu întotdeauna este stabilită răspunderea pentru îmbogăţirea ilicită. Printre acestea se numără: Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Italia, Olanda, Portugalia, Spania, SUA, Suedia etc. În toate aceste state (care au înregistrat progrese semnificative în combaterea „criminalităţii gulerelor albe”), accentul se pune pe prevenirea şi combaterea eschivării agenţilor publici de la prezentarea declaraţiei cu privire la venituri şi proprietate, precum şi a indicării intenţionate în declaraţie a datelor incorecte de către aceştia. În Republica Moldova, mecanismul în cauză funcţionează începând cu anul 2002.