Primele menţiuni documentare despre impozite sunt în Vechiul Testament, astfel: „Toată dijma de la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia Domnului. Toată dijma de la boi şi de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit Domnului.” (Levit, 27, 30 şi 32). Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiţie clară şi obligatorie pentru oameni – a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor şi al societăţii. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci „doar pierderea veşniciei prin moartea sufletului.” În perioada antică impozitele se presupune că au apărut încă în cadrul primelor formaţiuni statale, ulterior dezvoltându-se concomitent cu evoluţia societăţii umane, apariţia acestora fiind determinată de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau puterea în stat, îndeplinind atribuţiile de conducere statală [1, p.11]. De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea social-economică şi de cheltuielile publice efectuate în fiecare stat, date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate cunoscându-se mai ales din istoria statelor grec şi roman [2, p.111-112].   Astfel, în statul antic atenian, principala contribuţie fiscală era impozitul funciar, fiind urmat de impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit perceput în timp de război şi calificat ca o îndatorire de onoare a acestora.  În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”, perceput la început numai de la locuitorii provinciilor cucerite, în dependenţă de valoarea pământului deţinut sau de veniturile dobândite în urma prelucrării acestuia, iar mai târziu, fiind transformat în impozit cetăţenesc permanent plătit de către toţi cetăţenii statului roman care aveau bunuri imobile, iar ulterior şi mobile. Concomitent cu „tributum” se percepea şi impozitul pe succesiuni, impozitul perceput la vânzarea mărfurilor, impozitul perceput de la meşteşugari, impozitul pe numărul de sclavi şi impozitul plătit de persoanele celibatare. Începând cu apariţia primelor formaţiuni statale pe teritoriul românesc, cele mai importante contribuţii fiscale erau taxele vamale încasânduse pentru orice fel de marfă atât la trecerea frontierei, cât şi la trecerea prin centrele urbane, cu ocazia vânzării etc. Exista vama principală pe lângă care mai erau şi vămi mari, vămi mici, vămi de hotar, vămi de strajă, vămi de uscat şi vămi de apă. Vama mică prevedea mai ales comerţul intern şi se plătea de negustori, meseriaşi şi chiar de ţărani la intrarea în oraşe. Vama mare îngloba taxele plătite la importul sau exportul de mărfuri după valoarea pe care o aveau.Vama principală se plătea numai de negustorii străini pentru mărfurile importate, exportate sau în tranzit [3, p.11-12]. În evul mediu, ca şi în perioada anterioară, impozitele erau diferite de la un stat la altul, în funcţie de dezvoltarea social-economică a statelor, tradiţii etc. În Anglia, o perioadă îndelungată contribuţia fiscală de bază era impozitul funciar achitat la început în dependenţă de mărimea terenului, iar ulterior din venitul obţinut în urma exploatării lui sau acordării în arendă. În jurul anilor 1200, a fost introdus în Anglia impozitul pe venit diferenţiat pentru nobili, preoţime şi ţărani, iar în secolele următoare au fost introduse impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor precum şi un şir de alte contribuţii indirecte ca: impozitul inclus în preţul de vânzare a sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri. În Republica Florenţa, în sec. XII-XV, se aplica impozitul pe veniturile cetăţenilor bogaţi ce se percepea în baza unei scări progresive; impozitul pe succesiuni cât şi taxele vamale la intrarea mărfurilor în republică. Se aplica un impozit aşa numit „estimo”, fiind impozitate cu acest impozit toate bunurile cetăţeneşti incluse într-un registru special. În spaţiul românesc, în sec. XIV-XV, se achitau dări pentru ridicarea de cetăţi, biserici etc., vama oilor1, vama porcilor2, găletăritul, vinăritul3, dijmăritul4, cositul fânului, oastea, cărăturile, pripăşitul5, tutunăritul6, fumăritul7, căminăritul8, săpunăritul9, măjăritul10, năpasta11 etc. Tot în sec. XV apare birul, o obligaţie fiscală care se achita în formă pecuniară. În perioada feudală, în spaţiul românesc dările erau în muncă, bani şi în natură şi puteau fi împărţite în: dări de repartiţie, adică birurile care erau stabilite în funcţie de potenţialul fiscal al contribuabililor, de faptul ce bunuri au, câte etc. şi dările de cotitaţie, adică dijmele din cereale, vin, vite mici, stupi12, porci13 etc. stabilite în funcţie de materia impozabilă.  În ceea ce priveşte colectarea impozitelor, în acea perioadă era marele vistier, având doi ajutori vtorivistierul şi tretivistierul, mai mulţi logofeţi şi dieci de vistieră. În teritoriu impozitele le colectau birarii. În sec.XVI organe ce identificau obligaţia fiscală erau crestătorii, pererubnicii şi perepisnicii. Ca organe de impunere erau birarii de judeţ, samnicii şi zlotaşii. Perceperea impozitelor o făceau birarii în Țara Românească şi dăbilarii în Moldova. În caz când obligaţia fiscală nu era achitată benevol, interveneau aprozii şi armaşii care colectau în formă silită impozitele şi taxele prin orice metode. Dregătorii fiscali care se ocupau de dările de cotitaţie, de munci şi slujbe purtau numele obligaţiei: găletari, ilişari, fumari, cincizeciari, tăleraşi, sulgeri, vieri, dijmari, desatnici, goştinari, vinariceri, gărdurari, olăcari etc. [3, p.10]. În sec.XVII-lea Matei Basarab a făcut prima reformă fiscală din spaţiul românesc, şi anume, a făcut recensământul fiscal cu includerea numelui contribuabililor, domiciliul, bunurilor acestuia, astfel calculându-se posibilitatea fiscală a fiecăruia, inclusiv a localităţii, judeţului etc. Condica lui Constantin Brâncuși, de asemenea, cuprindea veniturile şi cheltuielile Țării Româneşti, între anii 1693 şi 1703 şi delimita statul în 36 de bresle fiscale, cele mai importante fiind: veliţii boieri unde se reuneau marii dregători care achitau între 3 şi 8 dări; mazilii14 care aveau cam acelaşi număr de dări; aleşii15, clerul înalt şi mănăstirile achitau între 1 şi 3 dări; preoţii de mir ce formau bresle de eparhii achitau între 8 şi 10 dări şi sutaşii16 contribuiau cu 4-5 dări. În anul 1700, în Moldova Antioh Cantemir a simplificat sistemul fiscal prin includerea tuturor dărilor în una singură ce urma a fi achitată în patru rate anuale. Constantin Mavrocordat în 1741 a scutit de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri, a desfiinţat văcăritul şi pogonăritul, a fixat un domiciliu fiscal al fiecărui contribuabil şi principalul a desfiinţat principiul solidarităţii fiscale17. La finele sec. XVI şi în sec. XVII impozitele şi taxele percepute în Țara Românească au crescut semnificativ datorită dărilor pe care trebuiau achitate Imperiului Otoman18, acestea achitânduse în formă pecuniară şi în natură19 numindu-se mucale, bairam şi peşcheş. Epoca modernă şi cotemporană. Spre finele evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor, manufacturilor şi a comerţului, cât şi în general a diversificării veniturilor cetăţenilor, s-au creat condiţiile instituirii unor noi impozite. Astfel în Franţa exista impozitul „la taille” datorat de proprietarii de terenuri; capitaţia – datorată de către cetăţeni în dependenţă de rangul social; impozitul perceput la vânzarea sării, tutunului, băuturilor, la tranzacţiile cu bunuri, impozitele de timbru şi de înregistrare. Impozitul personal datorat de către toţi cetăţenii din veniturile lor se majora de la a douăzecea parte din venit la a zecea. În urma Revoluţiei Franceze din 1789, a avut loc şi o revoluţie fiscală, şi anume, bugetul a început a se completa nu din noi impozite, ci din anularea unor privilegii avute de nobili şi preoţime. Mai mult ca atât, s-au înlăturat chiar unele impozite ca, de exemplu, cel pe vânzări ale bunurilor de consum. În spaţiul românesc, în 1831 au fost adoptate Regulamentele organice, acestea desfiinţând dijmele, în schimb introducând patenta, ca dare unică către stat ce urma a fi achitată de persoanele ce practicau activitatea de antreprenoriat, iar birul reducându-l simţitor. În urma unificării politice şi administrative a Principatelor Române şi mai târziu, după crearea statului român modern, sistemul impozitelor era următorul:  impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al.I. Cuza, mai întâi în Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923;  contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută până în anul 1877, când se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;  impozitul pe mâna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul Al.I. Cuza;  impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, când au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;  impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;  impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;  impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum şi asupra veniturilor liber-profesioniştilor;  impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;  impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai mare, devenind principalul impozit indirect;  impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939 [4, p.5-6]. În societatea sovietică, sistemul de impozitare a fost simplificat la maximum, impozitele devenind doar simple formalităţi, funcționarii și țăranii fiind scutiți de impozite, iar întreprinderile erau proprietate a statului [4, p.5-6].În urma celor menționate anterior, observăm că impozitele și taxele, s-au dezvoltat din cele mai vechi timpuri până în ziua de azi, în dependență de necesitățile și dezvoltarea social-economică a statului, sistemul impozitelor la etapa actuală devenind unul destul de complex, ce cuprinde un șir de impozite și taxe atât generale de stat cât și locale, iar organul fiscal devenind unul modern, cu posibilități reale de a colecta atât benevol cât și silit impozitele și taxele.