Riscul suicidar este definit ca o stare care apare atât la persoane sănătoase, cât şi la cele bolnave, caracterizată prin îngustare dinamică progresivă, inhibare a heteroagresiunii, refugiu într-o lume imaginară. O serie de autori evidenţiază următorii factori de risc suicidar [1, 63-82]: Factorii biologici. Până în prezent, cercetările asupra suicidului s-au axat, în mare măsură, asupra problemelor psihologice şi sociale ca nişte cauze ale comportamentului autolitic. Factorii biologici au fost foarte rar consideraţi ca având vreo importanţă. Recent, unele direcţii de studiu au sugerat corelaţia posibilă între comportamentul autolitic şi factorii biologici, şi anume:  Rolul serotoninei. În încercarea de a găsi corelaţii clinice între concentraţia scăzută de acid 5-hidroxiindolacetic (5-HIAA) în LCR la pacienţii depresivi, Asberg & colaboratorii au descoperit o incidenţă evidentă a tentativelor de suicid în subgrupul cu 5-HIAA scăzut: 40%. Mai mult, în cazul acestui subgrup, tentativele au avut un caracter mult mai categoric, dovedind o preferinţă pentru metodele violente, comparativ cu cele din subgrupul cu 5-HIAA normal, care au preferat intoxicaţia medicamentoasă.  Rolul dopaminei. Concentraţia metabolitului dopamina – acidul homovanilic (HVA) în LCR, este redusă în depresie într-o măsură chiar mai mare decât concentraţia 5-HIAA, de care, de fapt, este legată. Dar totuşi, deocamdată nu se cunoaşte dacă aceşti doi metaboliţi sunt corelaţi datorită mecanismului de transport comun sau datorită unor conexiuni funcţionale între aminele lor precursoare.  Suicidul şi axul hipotalamo-hipofizoadrenal. În 1965, Bunney şi Fawcett au raportat că pacienţii ce intenţionau în mod serios să se sinucidă aveau o înaltă excreţie a metaboliţilor cortizolului înainte de actul respectiv. În studiile ulterioare, s-a demonstrat relaţia dintre concentraţiile sangvine mari ale cortizolului şi suicidul realizat. Factorii genetici. Ipotezele ce sugerează influenţa factorului genetic au fost destul de rar propuse şi inadecvat examinate. Deşi au fost cunoscute şi prezentate în literatura de specialitate cazurile familiilor cu o rată înaltă a suicidului, asemenea fapt a fost explicat pe baza aspectelor culturale şi psihologice ale acestor familii, fără a se invoca factorul genetic. Specialiştii în domeniu au observat un risc semnificativ mai mare de comportament suicidar în familiile pacienţilor ce au comis suicid decât la rudele celor ce nu au avut astfel de antecedente. Rezultă că există un factor genetic ce favorizează suicidul şi care operează independent sau adiţional faţă de depresie sau faţă de alte psihoze majore. Este o posibilitate interesantă ca predispoziţia genetică spre suicid să reprezinte o tendinţă spre un comportament impulsiv, în care suicidul să reprezinte o primă modalitate de manifestare. Nu se poate neglija posibilitatea ca factorul genetic din cadrul suicidului să fie reprezentat de o incapacitate de a controla comportamentul impulsiv, în timp ce depresia şi alte boli psihice, precum şi mediul înconjurător, servesc ca mecanisme ce potenţează acest comportament, acţionând ca un ,,trigger” al său şi direcţionându-l spre o acţiune suicidară.  Factorii psihologici. Până în prezent, nu s-a putut defini o constituţie ,,suicidogenă” specială. Toate variaţiile de personalitate se întâlnesc în rândul sinucigaşilor. Anumite trăsături de personalitate, şi anume: emotivitatea, impulsivitatea, labilitatea, dominanţa afectivităţii, înclină balanţa în favoarea comportamentului suicidar.  Factorii sociali. Familia. Cercetările empirice au constatat că frecvenţa suicidului este mai mare la celibatari decât la căsătoriţi, la văduvi faţă de cei căsătoriţi, la persoanele căsătorite fără copii decât la cele cu copii. S-au raportat corelaţii semnificative între suicid şi rata divorţurilor în diverse ţări şi în diferite regiuni ale aceleiaşi ţări.  Profesia. Profesia intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual, precum şi un anumit mod de viaţă. Astfel, în Anglia se produc mai multe suicide în clasele superioare şi medii decât în cele inferioare. În SUA există o rată foarte ridicată a suicidului în rândul medicilor: 38,5 la 100 000 de locuitori faţă de 13-16 la 100 000 – rata pentru populaţia generală. Alte studii arată că la militari rata suicidului este cu cel puţin 25% mai ridicată decât la civili. Evenimentele din viaţă. Cercetătorii americani Holmes şi Rahe au publicat în 1964 lista celor mai importante evenimente de viaţă, ordonându-le după gradul de afectare prin stres a vieţii persoanei, cu care a interferat evenimentul. Autorii au cuantificat fiecare eveniment de viaţă cuprins în această scală, încât au reuşit să calculeze impactul cumulativ al mai multor evenimente ce survin într-o perioadă de timp bine determinată (un an). Astfel, dacă doar un eveniment negativ intervine pe parcursul unui an, efectul acestuia este cu mult mai redus decât dacă două evenimente de aceeaşi magnitudine survin în acelaşi an. Valorile acordate evenimentelor de viaţă, sub formă de puncte, au primit denumirea de Life Change Units (LCU s). Scala Holmes şi Rahe (Social Readjustement Rating Scale – SRRS) permite calcularea valorii stresului determinat de evenimentele de viaţă din ultimele 12 sau 24 de luni.  Stresul. Stresul este un răspuns specific, pe care îl elaborează organismul la oricare dintre solicitările nespecifice. Stresul nu este impus doar de solicitări externe, ci poate fi generat şi din interior de către speranţe, aspiraţii, temeri şi credinţe. Indiferent de situaţie, când solicitarea la care este supusă fiinţa umană îi depăşeşte acesteia resursele de ,,coping”, de învingere cu succes a situaţiei-problemă, persoana se simte copleşită şi recunoaşte că nu are suficiente resurse pentru a depăşi situaţia stresantă. În general, echilibrul rezultat din interacţiunea a patru componente, şi anume: solicitări exterioare, nevoi şi valori interioare, resurse proprii de ,,coping”, resurse de sprijin extern, determină dacă o anumită situaţie va fi stresantă sau nu. Odată ce o situaţie a fost considerată ca solicitantă sau frustrantă, va antrena un răspuns psihologic comprehensiv, care are componente cognitive, emoţionale, somatice şi comportamentale. Astfel, definiţia stresului este extrem de complexă, ea depinzând de răspunsul individual al fiecărei persoane faţă de infinitatea de întâmplări/evenimente potenţiale cu care se poate întâlni în decursul vieţii sale. Cercetătorul C.Patel împarte stresurile în trei categorii, după domeniile vieţii în care acestea se manifestă: 1. Stres domestic: familie cu un singur părinte, divorţ, lipsă de comunicare între soţi, dificultăţi sexuale între parteneri, infidelitate, gelozie iraţională, soţ (soţie) alcoolic sau dependent de toxice, separare prelungită, boală gravă sau cronică a unuia dintre parteneri, diferenţe de valori şi de priorităţi; copil/copii bolnavi, cu tulburări de comportament, cu handicap, cu performanţe şcolare foarte slabe, copil/copii vitregi, timp insuficient pentru educarea copiilor, graviditate neplanificată; conflicte intergeneraţionale; probleme financiare repetate; rude cu pretenţii nerezonabile/coabitarea cu rude; vecini dificili etc.  2. Stres ocupaţional: recompense inadecvate (salarii scăzute, perspective slabe), frecvente schimburi de noapte, multă muncă în unitatea de timp, schimbări în muncă cerând noi abilităţi, puţin timp pentru efectuarea unui lucru de calitate, puţine ocazii de a învăţa lucruri noi, colegi de muncă incompetenţi; conducere autocratică, şef cu stil dur de comunicare, deficienţă în conducere pe timp de criză, descriere imprecisă a responsabilităţilor şi a procesului de muncă, situaţii conflictuale cu şeful, cu colegii; lipsă de intimitate; clienţi ostili; factori de mediu (toxice, frig, temperatură ridicată) etc. 3. Stresuri economice, politice, sociale, culturale: inflaţie, şomaj, discrepanţa om sărac – om bogat; greve; violarea drepturilor omului; discriminare rasială şi a minorităţilor; război sau ameninţarea unui război; influenţa mass-media etc.  Stresurile din ultima grupă menţionată joacă un rol complex în viaţa indivizilor. Statistica a demonstrat că revoluţiile nu modifică cu nimic proporţia suicidelor, în schimb războaiele determină o descreştere notabilă a ratei suicidelor în toate timpurile.