Dacă ar fi să definim sau să caracterizăm societatea moldovenească la moment, fără ca nici măcar să ne punem problema criteriilor pe baza cărora ar trebui să facem o astfel de valorizare, am fi tentaţi să exprimăm sintagma bine-cunoscută: ,,suntem în faza de tranziţie...” (o continuă tranziţie spre „economia de piaţă”, „tranziţie spre democraţie” etc.). În perioada de tranziţie am renunţat la scara de valori proprii regimului totalitar, nefiind înlocuită cu alt sistem de valori. Mai mult, sub lozincile democratizării, liberalizării vieţii sociale, ne-am dezis de multe norme morale caracteristice poporului nostru de veacuri: munca, credinţa, bunăvoinţa, recunoştinţa pentru binele făcut, ruşinea, grija şi obligaţiunea pentru buna educaţie a copiilor, respectul pentru cei în vârstă, responsabilitatea.  O bună parte din societatea noastră se confruntă cu un şir de probleme, pe care nu este în stare să le depăşească de sine stătător. În acest context, asistenţa socială reprezintă o necesitate recunoscută de majoritatea guvernelor lumii, fiind un serviciu social vital pentru dezvoltarea comunităţilor, alături de sănătate şi învăţământ. Reprezentând un partener credibil al lumii civilizate, asistenţa socială este una dintre premisele ce asigură bunul mers al societăţii democratice, o modalitate specifică de protecţie socială a oamenilor şi drepturilor lor.  Asistenţa socială oferă sprijin pentru satisfacerea nevoilor umane, creşterea demnităţii şi a capacităţii de autodeterminare a persoanelor asistate.Obiectivul asistenţai sociale, care constă în reinserţia persoanelor excluse social, poate fi realizat nu doar prin suportul financiar, ci şi prin dezvoltarea unui spectru larg de forme de suport. Prin varietatea formelor de sprijin, asistenţa socială poate fi regăsită la toate segmentele de populaţie. Astfel, dacă cei cu venituri scăzute aşteaptă de la asistenţa socială preponderent un ajutor material şi servicii de integrare socială, apoi categoriile de populaţie cu venituri mari solicită mai des soluţionarea problemelor familiale, a celor comunitare etc. [1, p.104]. Astfel, responsabilitatea socială este transferată, în marea parte a conţinutului ei, celor specializaţi, celor cu capacitate profesională deplină, capacitate pe care o putem defini ca fiind aptitudinea de a exercita un drept. Misiunea asistenţei sociale este de a abilita toţi oamenii pentru a-şi dezvolta întregul lor potenţial, a-şi îmbogăţi viaţa şi a preveni disfuncţiile. Asistenţa socială profesionalizată este focalizată pe rezolvarea de probleme şi schimbare [2, p.38]. Deşi este o activitate preponderent practică, pentru asistenţa socială, fundamentarea ei teoretică este esenţialmente interdisciplinară. Psihologia, sociologia şi antropologia sunt în mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic. Dreptul, economia, ştiinţele medicale, ştiinţele politice şi ale educaţiei oferă şi ele sisteme de înţelegere şi de acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical, politic şi educaţional [3, p.9]. Modelele adoptate provin deci din orientările de bază ale psihologiei, sociologiei, antropologiei, dreptului, medicinei, economiei etc., precum şi din toate domeniile de interferenţă ale acestora. Pentru a putea interveni în vederea rezolvării problemelor sociale atât de complexe ale persoanelor de diferite categorii de vârstă şi poziţie socială, asistenţa socială nu se poate lipsi de cunoştinţe privind modalităţile de funcţionare a psihicului uman, posibilităţile legale de intervenţie, mentalităţile care influenţează marginalizarea socială şi discriminarea unor categorii, felul în care trebuie planificate şi conduse serviciile de intervenţie. Varietatea, volumul cunoştinţelor necesar de a fi însuşite, în vederea exercitării activităţilor de asistenţă, impun reconsiderarea noţiunii de capacitate profesională. Considerăm că, pentru a califica o persoană precum că dispune de capacitate profesională deplină (într-un anumit domeniu profesional), este necesară o analiză cu privire la existenţa celor două condiţii esenţiale şi indispensabile, şi care trebuie să fie întrunite cumulativ 1) cunoştinţe de specialitate; 2) vocaţie profesională. Competenţa trebuie să fie un criteriu de apreciere tehnic şi moral a valorii profesionale. Transferând consideraţiile de mai sus în domeniul asistenţei sociale – constatăm, cu titlu de notorietate, că evaluarea cunoştinţelor de specialitate în domeniu este în acord cu exigenţele profesiei. Problema se pune cu privire la vocaţia profesională în domeniul în care asistentul social îşi va desfăşura activitatea. Este acceptată ideea că şansele maxime de realizare a unui statut profesional sunt legate de existenţa vocaţiei. Vocaţia profesională se găseşte la intersecţia cerinţelor vieţii sociale cu cele ale profesiunii. Pregătirea cadrelor necesare desfăşurării activităţilor specifice asistenţilor sociali, precum şi conducerii organizaţiilor cu un astfel de obiect de activitate, dintr-o societate în plină transformare, cu perspective de dezvoltare, reclamă o pregătire de cultură generală şi de specialitate modernă, inclusiv juridică, aptă nu numai de a produce mutaţii în felul de a aborda şi recepta ceea ce este activitatea de ajutor social şi ajutor pentru integrare socială, ci şi de a poseda competenţă în rezolvarea problemelor specifice activităţii de „terapeut social”. Exemplific doar câteva dintre situaţiile care reclamă cunoaşterea cadrului legislativ pentru un asistent social: decizia de acordare a tutelei copilului; accesarea de către beneficiari a prestaţiilor sociale destinate combaterii sărăciei sau sprijinirii familiei; accesarea serviciilor sociomedicale de către persoanele cu dizabilităţi; munca pentru minorii/adulţii care au săvârşit infracţiuni etc. Este importantă nu doar cunoaşterea cadrului legislativ al asistenţei sociale, dar şi a legislaţiei din alte domenii care cresc posibilitatea de incluziune socială a beneficiarilor de servicii şi prestaţii de asistenţă socială (de exemplu: legislaţia în domeniul ocrotirii medicale, educaţiei incluzive, dreptului penal etc.).  Mai mult, în ultimii ani se discută din ce în ce mai frecvent despre asistenţa socială bazată pe drepturi. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se precizează dreptul fiecărei persoane, în calitate de membru al societăţii, la securitate socială. Altfel spus, fiecare persoană este îndreptăţită să obţină realizarea drepturilor economice, sociale, culturale indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale. Acelaşi document internaţional precizează că efortul pentru atingerea acestor drepturi trebuie să fie naţional, în funcţie de resursele fiecărei ţări, presupunând şi colaborarea internaţională. În articolul 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se stipulează că orice om are dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi bunăstarea familiei sale, cu referire la nevoile de bază (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), dar şi la cele de securitate – îngrijiri medicale şi servicii necesare [4].  Necesitatea de a ne racorda, nu numai declarativ, la apărarea drepturilor – obiect al convenţiilor internaţionale la care am aderat, ne obligă ca în curricula universitară, în special la facultăţile de profil, să se regăsească şi discipline juridice care să configureze cadrul instituţional în care cei formaţi îşi vor desfăşura activitatea şi pentru ca aceştia să asimileze cunoştinţele juridice necesare pentru a putea fi operaţionali. Astfel, în planurile de învăţământ trebuie să se regăsească, deopotrivă, pe lângă elemente de sociologie şi filosofie, elemente de drept constituţional, de drept civil, de dreptul familiei, de drept penal, de dreptul muncii, de dreptul securităţii sociale, de drept administrativ etc. Aceste noţiuni juridice vor trebui cunoscute atât de cei care se pregătesc în domeniu, cât şi de cei care activează deja. Cultura juridică are şi rolul de a preveni conduitele ilicite. O bună cunoaştere a instituţiilor dreptului, în special a răspunderii juridice, contribuie la conştientizarea celor implicaţi în munca socială asupra responsabilităţilor ce le revin. Aceste deziderate pot fi realizate prin educaţia juridică efectuată de cunoscătorii domeniilor de activitate specifică. Dacă la aceste paradigme se adaugă necesitatea firească a prudenţei profesionale şi a informării beneficiarilor de eventualele riscuri ce pot interveni în activitatea de furnizare de servicii sociale, vom obţine garanţia desfăşurării activităţilor de ajutor social neviciat, în concordanţă cu principiile şi valorile care le sunt atribuite, precum şi protecţia efectivă a celor implicaţi în aceste activităţi, pe de o parte, şi a celor care conduc aceste activităţi, pe de altă parte.