De-a lungul istoriei, asistenţa socială a cunoscut o evoluţie de la activităţi filantropice, altruiste, simpliste de acordare a ajutorului, spre activităţi specializate de intervenţie, orientate ştiinţific, desfăşurate de profesionişti şi controlate de stat. Asistenţa socială este o realitate tot atât de veche ca şi istoria umanităţii, dat fiind că toate colectivităţile au avut întotdeauna în componenţa lor indivizi, care din motive de natură genetică, naturală sau socială, s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface necesităţile prin mijloace proprii, şi pentru că în nici un tip de civilizaţie nu a lipsit total grija faţă de membrii aflaţi în dificultate. Astfel, sărăcia, dizabilităţile, copiii abandonaţi, persoanele victimizate, vârstnicii neputincioşi ş.a. reprezintă probleme pe care omenirea a încercat de-a lungul istoriei să le rezolve, apelând la diverse mecanisme interne de reglaj. De fiecare dată când disfuncţionalităţile şi vulnerabilităţile erau alarmante, s-au realizat unele modele de asistare mai mult sau mai puţin eficiente. Cu toate acestea, devenirea asistenţei sociale ca profesie ţine de începutul secolului al XX-lea, când au fost dezvoltate sisteme naţionale de asistenţă socială şi, implicit, constituită identitatea profesiei de asistent social. În diferite ţări, asistenţa socială s-a format în diferite perioade istorice, fapt determinat de deosebirile în dezvoltarea formelor de viaţă statală ale acestora. În literatura de specialitate se menţionează că, istoria asistenţei sociale datează din anii 1750 î.Hr., când în Babilon, prin celebrul Cod de legi al lui Hammurabi, erau stipulate menţiuni speciale prin care se dovedea grija regelui asiro-babilonian faţă de supuşi, şi mai ales faţă de orfani şi văduve. La romani au funcţionat sporadic un fel de birouri de caritate, în cadrul cărora se distribuiau ajutoare cetăţenilor săraci. În plus, în secolul al IV-lea d.Hr., au existat demnitari cu privilegii minore, numiţi archiatri populares, care aveau ca misiune tratarea gratuită a bolnavilor săraci [1, p.24]. După apariţia creştinismului, vreme de aproape două secole, ocrotirea persoanelor, a grupurilor şi a comunităţilor aflate în situaţii problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social, decât cu acţiuni represive. În unele perioade ale Evului Mediu şi în epoca capitalismului au existat iniţiative asistenţiale destinate în special săracilor, avându-i ca promotori pe indivizii bogaţi ataşaţi valorilor creştine ale carităţii. Abia după oficializarea creştinismului ca religie de stat a fost posibilă, sub ocrotirea împăraţilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) şi până la Iustinian (527-565), înfiinţarea unor instituţii asistenţiale, precum: brefotrofiile (leagăne pentru copii abandonaţi, în vârstă de până la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinate), partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace sau din orfelinate), ghirocomiile (aziluri pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin), societatea diaconiţelor (care lucrau în adăposturile de întreţinere a femeilor, copiilor şi vârstnicilor), societatea parabolanilor sau a sanitarilor creştini (grupuri de voluntari bărbaţi care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaţi de diferite maladii şi care se expuneau oricăror riscuri pentru a salva viaţa bolnavilor) [2, p.1-3]. Respectivele instituţii funcţionau autonom sau în interiorul aşezămintelor religioase şi se bucurau de suportul material şi de îndrumarea spirituală a episcopilor, educatorilor religioşi şi duhovnicilor. Din secolul al XVI-lea, implicarea laicilor în actele de asistare este din ce în ce mai mare, aceştia înfiinţând confraternităţi, care se ocupau de săraci, le asigurau alimentaţie şi locuinţă, îi ajutau să adune zestre pentru fetele sărace, să se îngrijească de bătrâni şi bolnavi [3, p.91]. Totuşi, Biserica rămâne instituţia decisivă în desfăşurarea acţiunilor de asistare, chiar dacă autorităţile occidentale (din Germania, Olanda, Franţa, Spania, Anglia, Italia) încep să promoveze legi, prin care să legitimeze formele de suport acordate. Astfel, pentru a putea răspunde presiunilor majore din partea grupurilor mari de indivizi săraci, monarhia engleză a emis în secolul al XVI-lea o serie de legi care obligau comunităţile să se preocupe de aceste categorii de populaţie, ceea ce reprezintă de fapt primele încercări de legiferare laică în domeniul asistenţial. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitatea voluntară într-o obligaţie socială. Tot în Anglia au fost înregistrate şi alte forme de luptă împotriva sărăciei, printre care: workhouses (ateliere publice în care cei săraci puteau presta diferite munci, obţinând un venit care le permitea să supravieţuiască), sistemele Roundsman (întreţinerea şomerilor de către cetăţenii parohiei din care aceştia făceau parte, sarcina aceasta socială revenind eşalonat cetăţenilor cu posibilităţi materiale) şi Speenhamland (acordarea unor compensaţii de venit muncitorilor cu salarii mici, care presupuneau atingerea unui nivel calculat în funcţie de numărul copiilor pe care muncitorul îi avea în întreţinere).  Sfârşitul Primului Război Mondial aduce, între altele, şi un nou concept de pace socială, care putea fi obţinută doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiţiei sociale: că asistenţa socială nu este o problemă de bunăvoinţă politică, ci una de necesitate socială. Limitele economiei de piaţă impuneau tot mai insistent necesitatea intervenţiei statului în soluţionarea problemelor sociale, preluării de către acesta a responsabilităţii de dezvoltare a societăţii. În aceste condiţii se dezvoltă asistenţa socială ca domeniu distinct de activitate. Începutul asistenţei sociale ca activitate profesională ţine de înfiinţarea instituţiilor corespunzătoare de învăţământ, a asociaţiilor profesionale, de formularea drepturilor şi responsabilităţilor de bază ale asistenţilor sociali. Problema pregătirii personalului specializat în asistenţă socială s-a pus pentru prima dată în anul 1893, în cadrul Cogresului Internaţional al asociaţiilor de binefacere. Prima şcoală de asistenţă socială a fost creată la New York în anul 1897, iar în anul 1899, la Amsterdam, este înfiinţat Institutul de Pregătire a Asistenţilor Sociali. La începutul secolului al XX-lea, în Europa şi în America activau deja 14 şcoli de asistenţă socială. Aceasta a însemnat începutul instituţionalizării asistenţei sociale ca gen de activitate socială importantă, necesară şi recunoscută. Treptat, ea s-a transformat într-un atribut inalienabil al vieţii sociale dintr-un număr tot mai mare de ţări, integrând în sine componenta practică, ştiinţifică şi didactică. Cu toate că, la primele etape de dezvoltare, profesia de asistent social era foarte apropiată de cea de medic, începând cu lucrarea Social Diagnosis (considerată prima carte de asistenţă socială), scrisă de Mary Richmond în anul 1917, asistenţa socială şi-a asumat ca metodă distinctivă ajutorul psihologic individualizat (aşa-numitul casework). Menţionăm că, în prezent, abordarea asistenţială de tip casework tinde să fie înlocuită de modelul intervenţiei care are drept obiectiv principal schimbarea socială, care nu se mai concentrează doar asupra a ceea ce nu funcţionează normal, ci atrage atenţia asupra a ceea ce nu este normal şi obişnuit în viaţa cotidiană a fiecărui actor social, iar dacă vrem să obţinem această normalitate, este necesar să acţionăm, să schimbăm ceva [4, p.167-173].  Concluziile care se desprind din cele câteva repere istorice prezentate în articol demonstrează cu fermitate imperativitatea trecerii de la acordarea simplistă a ajutorului la asistenţa socială profesionistă, or, fiecare individ este un potenţial sau actual beneficiar al sistemului de asistenţă socială. În contextul societăţii contemporane, asistenţa socială este justificată din mai multe perspective, printre care: biologică (în lipsa asistenţei sociale, individul va degrada ca specie), socială (individul ca participant al procesului de adaptare a persoanelor la societatea în care trăiesc şi la formarea unei societăţi incluzive pentru toţi cetăţenii ei), psihologică (prin intermediul asistenţei sociale individul ajunge la conştientizarea satisfacţiei de a ajuta pe cineva) şi politică (politicienii îşi atestă abilitatea de a promova politicile sociale).