Conceptul de oglindă (mirror) şi acţiunea de a oglindi (mirroring) sunt întâlnite în psihologie şi în psihoterapie, în diverse şcoli sau orientări, de la cele cognitiviste la cele psihanalitice. De la Wallon la Lacan, stadiul oglinzii este fie expresia teoretică a momentului la care copilul îşi descoperă propriul corp, fie a descoperirii unui celălalt, părintele său, atunci când priveşte în oglindă. Jacques Lacan a descris stadiul oglinzii ca formator al funcţiei eului. Stadiul oglinzii nu este un simplu fenomen care apare în cursul dezvoltării copilului, el ilustrează natura conflictuală a relaţiei duale. Eul se formează prin identificarea cu propria imagine. Oglinda este prezentă și în ficțiunea literară, participând la formarea textului și a sensurilor acestuia. Reprezentări ale reflexiei speculare identificăm la scriitorii romantici, în literatura interbelică și cea contemporană.

The concept of „mirror” and the action of „mirroring” are present in various schools and orientations in both in psychology and psychotherapy, fromthe cognitive psychology to psychoanalitics. From Wallon to Lacan the study of the mirror is sometimes the theoretical expression of the moment when the child discovers his own body, and in other cases the moment he discovers the other person, a parent, when he looks into the mirror. Lacan described the mirror study (mirror stage) as a forming one for the function of self. The mirror stage is not a simple phenomenon in the process of child development; it illustrates the conflict of the dual relationship. The self is created through identifying with its own image. The mirror is also present in literary fiction, participating in text formation and its meaning. We identify representations of specular reflection in interwar and contemporary literature of romantic writers