În 2019 s-au împlinit 520 de ani de când toponimul Soroca a fost menționat pentru prima dată în documentele oficiale ale Țării Moldovei. Cel dintâi document în care se vorbește explicit despre o cetate de piatră din Soroca este scrisoarea lui Petru Rareș din 23 aprilie 1543 adresată unui anonim din orașul transilvănean Bistrița. Mai mulți cercetători ai arhitecturii cetății Soroca vorbesc direct despre influența școlii italiene de arhitectură. Se știe că în secolele XV-XVI meșterii pietrari italieni au activat în Ungaria și Transilvania. Spre estul Carpaților Răsăriteni, în partea superioară a interfluviului dintre Prut și Nistru, în Cnezatul Halician, meșterii maghiari au lucrat activ începând cu sfârșitul secolului al XII-lea. La acea vreme, partea de mijloc a interfluviului Prut – Nistru a fost influențată de Cnezatul Halician. Legăturile strânse între aceste zone au continuat până la sfârșitul secolului al XIV-lea, când interfluviul vizat a devenit parte componentă a Țării Moldovei. În secolele XIII-XIV, sub influența meșterilor maghiari în spațiul est-carpatic s-a format o școală originală de arhitectură, cea de Halici-Volânia, care se baza pe arhitectura romanică din Ungaria și Italia. Printre construcțiile specifice ale acestei școli se numără programele de apărare și obiectivele de cult de tip central. Arhitectura defensivă a spațiului est-carpatic a asimilat principiile elaborate anterior în secolele XI-XII în Europa de Vest. O particularitate distinctă a școlii din Halici-Volânia a fost utilizarea frecventă a turnurilor cilindrice de piatră, care prin dimensiunile și caracteristicile lor constructive pot fi considerate nu doar turnuri-donjoane, ci niște fortărețe autonome în cadrul unor amenajări defensive din lemn. Comparația structurilor de apărare enunțate cu cetatea Soroca arată că aceste caracteristici regionale au fost susținute de meșterii care au ridicat fortificația moldovenească de piatră.