Una dintre primele forme de schimburi între oameni a fost schimbul în natură („troc”) în condiţiile căruia omul pentru a-şi procura ceea de ce avea nevoie „ceda ce-i prisosea altor oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce şi ei aveau ca excedent”. În lipsa comerţului, individul (sau grupul) au fost forţaţi să-şi satisfacă toate cerinţele din resurse proprii. Schimbul a fost simplificat odată cu trecerea la folosirea „unei mărfi intermediare, numită monedă”, astfel, anume atunci trocul s-a separat în două operaţiuni, în vânzare şi în cumpărare, de la care a şi „început adevăratul comerţ”. Istoricul A.K. Djivelegov observa că „frecvenţa relaţiilor comerciale într-o epocă sau alta depindea de faptul pe cât de dispersate erau domeniile de producţie şi cel de consum. Scopul comerţului constă în înlăturarea impedimentelor care îi despart pe consumator de producător, raportate în timp şi în spaţiu. Dacă bunurile economice sunt consumate pe loc, acolo unde sunt produse, ele nu pot deveni obiecte ale comerţului; aceste bunuri devin obiecte ale comerţului atunci când destinaţia lor depăşeşte aria de consum a producătorul propriu-zis”. Rolul comerţului este minim în cadrul societăţilor cu economie naturală, când fiecare comunitate se îndestulează cu produsele proprii. Respectiv, rolul comerţului se amplifică odată cu creşterea cerinţelor economice ale fiecărei comunităţi, prin sporul demografic în condiţiile căruia fiecare gospodărie în parte nu este capabilă să-şi asigure pe deplin toate necesităţile economice. A.K. Djivelegov susţine că între două popoare, aflate la trepte diferite de dezvoltare, primul fiind la etapa incipientă a evoluţiei economice, cel de-al doilea dispunând de o cultură / civilizaţie avansată, de regulă, se instituie raporturi comerciale intense. Astfel, primul stimulent în dezvoltarea comerţului îl constituie diferenţa nivelului de dezvoltare a culturii / civilizaţiei. Economiştii N. Sută, D. Patriche, I. Stănescu, M. Grigorescu, R. Emilian, N. Enică abordează problema apariţiei schimbului de mărfuri prin prisma postulatelor marxiste, invocând apariţia diviziunii sociale a muncii. Prima mare diviziune socială a muncii s-a produs în preistorie prin „desprinderea triburilor de păstori de cele de agricultori”. Cea de-a doua mare diviziune socială a muncii a avut loc prin „desprinderea meşteşugarilor (meseriilor) de agricultură”. Cea de-a treia mare diviziune socială a muncii a fost impulsionată de naşterea producţiei de mărfuri, formarea oraşelor. „Despărţirea meşteşugurilor de agricultură şi a oraşului de sat a contribuit la dezvoltarea mai departe a schimbului de mărfuri şi a pieţei”, finalizând „prin desprinderea de restul populaţiei a clasei negustorilor, care se ocupau exclusiv cu comerţul”. Negustorii au apărut atunci când „schimbul, datorită amplorii şi expansiunii sale, nu a mai putut fi înfăptuit de producătorii înşişi (crescătorii de animale, agricultorii şi meşteşugarii)”.