Istoria a cunoscut două modele de formare a statelor - “ofensiv” şi “defensiv”. Modelul defensiv însemna formare prin valorizare permanentă a resurselor interne. Economia educaţiei este o formă civilizată de formare defensivă a statului. Statul nu poate exista ca entitate durabilă fără putere economică de negociere. Ţările care au aplicat modelul defensiv au reuşit mai uşor să concentreze resursele pentru dezvoltarea bazei  economice din interior, prin produse şi inovaţii; au reuşit să devină mai atractive prin inovaţii şi produse de calitate avantajoasă, departe de hotarele lor. Ţările lumii au început a obţine bunăstare materială veritabilă în măsura în care au cunoscut, au manifestat deschidere şi au aplicat economia educaţiei ca ştiinţă, pentru o înţelegere profundă a: (i) necesităţii, (ii)   calităţii  datelor,  (iii)  calculării  (iv),  analizei  şi  (v)  interpretării  calificate  a  Ratei  de  Randament  din investiţiile în Educaţie (RRE). Acest fapt se evidenţiază în mod deosebit după anii 1950. Diferenţa dintre abordările de până atunci şi după, constau în faptul că economiştii-educologi au început a supune sistemele educaţionale analizei cost- beneficiu şi a RRE. S-a început aplicarea logicii relaţiei cerere-ofertă în analiza şi organizarea procesului de: (i) formare a abilităţilor şi priceperilor umane şi (ii) de a produce idei. A apărut necesitatea şi s-a conştientizat importanţa de a înţelege mai profund esenţa costului ideilor; s-a început formarea economiei intangibile. Factorul producerii de idei şi a capacităţilor de producere a ideilor s-a conturat esenţial după ce prin educaţie s-a produs masificarea studiilor universitare. În acelaşi timp a avut loc trecerea graduală de la selecţia forţei de muncă la motivarea forţei de muncă şi, de la planificarea sistemului educaţional (ca premisă a formulării politicilor educaţionale şi economice în stat) la analiza RRE, i.e. la analiza productivităţii educaţionale preponderent sub aspectul calităţii deciziilor cu privire la investiţiile în economia reală.