Motivul folcloric al zburătorului
Закрыть
Articolul precedent
Articolul urmator
164 14
Ultima descărcare din IBN:
2020-06-13 15:02
SM ISO690:2012
BOLGAR, Tatiana; MITITELU, Oxana. Motivul folcloric al zburătorului. In: Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов.Студенческие исследования. 28 aprilie 2016, Comrat. Комрат 2016г: Научно-исследовательский Центр «Прогресс» при Комратском госудаврственном университете, 2016, pp. 37-40.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF
BibTeX
DataCite
Dublin Core
Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов.Студенческие исследования 2016
Conferința "Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования"
3, Comrat, Moldova, 28 aprilie 2016

Motivul folcloric al zburătorului


Pag. 37-40

Bolgar Tatiana, Mititelu Oxana
 
Universitatea de Stat din Comrat
 
Disponibil în IBN: 19 noiembrie 2019


Rezumat

În culegerile de folclor poate fi perfect vizibil faptul că mitul ,,Zburătorului‖ are ecouri în literatura populară, imaginea acestuia fiind cauzată în cadrul unor specii populare, aşa cum: descântecul, colindul, povestire, legenda, balada, sântoaderi. Motivul poetic al ,,Zburătorului‖ ramâne legat de mit, forma culturală care i-a dat naştere. Descântecul. G. Călinescu afirmă că mitul ,,Zburătorului‖ este asociat în credinţa populară unei boli, care poate fi vindecata prin magie. Această magie se face prin numeroasele descântece „de zburător‖ descriu înfăţişarea pe care o ia zburătorul, aceasta fiind figurată prin culori – „negru‖, „roşu‖, „alb‖, „posomorât‖. Mai sunt enunţate şi posibilele cauze ale presupusei boli („din dragoste‖, „din frică‖, „din bătaie‖), dar şi leacurile prin care se poate vindeca (plante sau rădăcini adunate de femei în luna mai). Descântecul ia forma unei invocaţii enumerative („Avrameasa/ Dragan/ Leuştean/ Şi odolean‖), invocaţie care presupune totodată şi personificarea plantelor cărora li se solicită ajutorul. Colinda. Datorită introducerii unor elemente precum „popa‖, „diacul‖, „colacul‖, „giulgiul‖ care pot ambiguitate în colinda populară a fetei care pleaca la seceriş, exista dubii în vederea încadrării acesteia în categoria colindului de doliu sau a colindului de dragoste. Zburătorul (Mă luai, luai) „Mă luai, luai,/ Zi de dimineaţă,/ Pe rouă şi ceaţă /Cu rochia creaţă,/Cu secera-n brâu,/La holda de grâu./Mă-aplecai, plecai,/Mănunchiuri sa-mi tai,/Mândră rujă-aflai,/La brâu o-aşezai;/Iar Ion din munte/Cu oile multe,/Strânge-o frate-n braţă/Şi-o sarută-n faţă./-Nu mă strânge-n braţă,/C-a vini mama/Şi m-a intreba:/- Gătit-ai holda?/- Ba eu n-am gătit,/Greu junghi m-o-apucat,/Junghi fără durere,/Moarte fără vreme./Mama-sa luară/Două olurele/Şi porni cu ele/După lecurele./- Vai, mamă, nu mere!/Satele-s departe,/Nu le poţi străbate;/Ştiu eu ce mi-i leacu:/Giolgiu şi colacu/Şi Ion săracu‖. Colinda Mă luai, luai este o adevărată Mioriţă a fetelor, Colinda păcurarilor este indiscutabil o Mioriţă a feciorilor. În unele variante boala fetei pare incurabilă, iar în finalul e mai degraba funest: ―Ştiu eu ce mi-i leacu: / Popa şi diacu / Şi crucea la capu‖. Acesta este motivul pentru care Ovidiu Bârlea (1967) promovează ipoteza că atât colinda Mă luai, luai, cât şi Mioriţa au fost la obârşie ―colinde de doliu‖ [1, p.6] Ideea nu este agreată de Dumitru Pop (1980), acesta fiind de părere că mai degrabă Mă luai, luai a fost la origine o colindă premaritală: ―Colinda Mă luai, luai, larg răspândită în Transilvania şi în care unii cercetători văd o colindă de doliu, a fost, credem, la origine o colindă premaritală, după câte se pare unică întrupare cu adevărat notabilă a motivului Zburătorului în poezia populară românească…‖ Colinda transilvaneană Mă luai, luai este o întrupare a motivului Zburătorului, pe care G. Călinescu l-a ridicat la rang de mit erotic - ―personificare a invaziei instinctului puberal‖ - graţie prelucrării de către I. Heliade Rădulescu a unei poezii populare. O interesantă explicaţie populară, arată că Zburătorul se întruchipează din dorul sau din visul de dragoste, anume în formele fiziologice stricte ale omului dorit, erosul însuşi decurgând din somn. Mitul Zburătorului e un produs de imaginaţie aproape exclusivă a pubertăţii fecioarelor [2, p. 648].O altă ipostază a Zburătorului în lirica maramureşeană: „Astă-noapte m-am visat/Că mândru m-a sărutat./M-am trezit şi-am pipăit/Dar nimica n-am găsit,/Numai dorul inimii/Scris pe faţa perinii,/ Cu mătasa genelor/Şi cu roua ochilor‖ [3]. Povestirea. În povestiri, „zmeul‖ întotdeauna este legat de viaţa erotică. El nu este descris, dar îi sunt prezentate manifestările sau moartea cauzată de rugăciuni. Spre deosebire de mit în care se generalizează faptele, povestirea le particularizează prin denumirea numelor victimelor şi prin delimitarea timpului şi a spaţiului. Zmeul este un personaj fantastic al folclorului, dar şi al mitologiei româneşti. Acesta a fost comparat cu balauri sau cu vârcolaci. Poate apărea pe cer şi scuipa foc. Zmeul vrea să se însoare cu fete tinere, pe care le răpeşte, însă apoi este înfrânt de un prin. În nişte basme, acesta fură ceva de mare valoare, cum ar fi soarele în basmul Greuceanu. El trăieşte pe partea cealaltă a lumii, în Regatul Întunecat. Are puteri supranaturale şi destructive, Zmeul poate să zboare sau să se transforme în alte creaturi. În acelaşi timp, prinţul reuşeşte să îl învingă prin curaj şi isteţime. Zmeul în basmele româneşti este comparat după unele interpretări engleze, cu uriaşul sau căpcăunul din mitologiile din Europa occidentală, pentru că şi aceia răpesc tinere care apoi le devin soţii în regatele lor de pe lumea cealaltă. Prinţul din basme ucide Zmeul la final şi se căsătoreşte el cu tânăra pe care o eliberează din regatul Zmeului. În acelaşi timp uriaşul din povestea englezească Jack şi vrejul de fasole, Zmeul, după ce umblă prin ţinuturile lumeşti, se întoarce acasă, în regatul său, deoarece simte că un om este acolo pentru a-i pregăti ceva rău. Numele de Zmeu, derivă din slavicul Zmey, conform multor cărturari. Lingvistul Dr. Sorin Paliga, afirmă că termenul românesc Zmeu nu este de origine slavică, ci provine dintr-o formă slavică veche împrumutată din limba dacă. [4] În multe basme, Zmeii, la fel ca vârcolacii sau balaurii au înghiţit Soarele, Luna şi stelele. Ei sunt consideraţi ca demoni ai magiei meteorologice. Zmeul este comparat şi cu Zburătorul din diferite mitologii. Originea acestui demon este aflată în reprezentările populare, ele se referă la căderea îngerilor. În legende se spune că după căderea acestora, unii au rămas în cer, spânzuraţi. Pe lîngă aceste stele, legenda spune că mai sunt pe cer şi alte spirite malefice, stelele călătoare. Acestea reprezintă zmei şi balauri pe care Dumnezeu i-a pedepsit să rătăcească pe sus, prin pustiu. Aceştia însă caută mereu să se apropie de pământ pentru a-i vrăji pe oameni. Legenda. Spre deosebire de povestire, legendele construiesc un alt cadru temporal întîmplărilor cu zmei, despre care se spune ca s-au petrecut demult. (legende toponimice sau legendele cu scop de a preveni). Balada. Prelucrat cu intenţie moralizatoare, motivul Zburătorului apare şi în balada, o varianta fiind Cântecul cu zmeii, consemnata de C. Mohanu în volumul Fântâna Dorului Cîntecul cu zmeii „Frunzuliţa şi-o cicoare/Drăguliţă,/ Lasă-mă măicuţa-n şezătoare,/Pan cocoşii si or cântă,/Şapte fuse ţi-oi umplea./Nu te las fetiţa mea, /Drăguliţa,/Că eşti tare frumuşea,/Şi zmeii mi ţi-o fura./Se rugă şi-a două oară:/ Lasă-mă măicuţă-n şezătoare,/Pan cocoşii si or cântă,/Şapte fuse ţi-oi umplea./Nu te las fetiţa mea, /Drăguliţă,/Că eşti tare frumuşea,/Şi zmeii mi ţi-o fura./Se rugă şia treia oară:/Lasă-mă măicuţă-n şezătoare,/Pan cocoşii si or cântă,/Şapte fuse ţi-oi umplea./Maica-sa se supară/Şi din gură o blestema:/Du-te vii să nu mai vii!/Atunci fetiţa pleca, /În şezătoare se ducea,/Bună seară ca-şi dădea./Toată-i lumea mulţumea./După masă ş-aşeza/Şi torcea, torcea, torcea,/Şi torcea, torcea, torcea, /Trei junei, în casă intră,/Trei junei feciori de zmei./Ochii roată şi-i făcea/Lângă fată se aşeza./Fetei fus mereu îi da./Şi din gura-aşa-îi zicea:/Toarce, fata, şi din tentoarce/Şi-ţi aruncă ochii-ncoace./De junei sunteţi junei,/Da vi se văd coadele,/ Coadele copitele,/Sub spicele bicelor/Copitele cailor./Că noi suntem chirigii,/Luam marfa de la Sibii, /Şi-o duceam la Târgu-Jii ,/În faţa Sfintei Marii. /Hora mare se făcea, /Fata la joc ca mi-o lua./Hora-n casa nu-ncăpea/Şi afară că-mi ieşea/De două ori hora-nvârtea/Cu fata la cer zbura/Şi-ntr-un brad mi-o aşeza./Acolo îi făcu pat, /Îi făcu furca de rouă,/Şi caierul de urzică, /Şi fusul de mărăcine./Iar fata-aşa-mi zicea:/ Fă, Doamne di-un rău repede/ Rău limpede pa lipsede /Pe la măicuţa să treacă, /Ca să vadă şi să creadă, /Cât am fost de blestemată, /Şi de zmei maica furată‖ [5] Zburători şi Sântoaderi Adrian Fochi afirmă ca Sântoaderii sunt imaginaţi ca şi centaurii din mitologia greacă, asemenea unor fiinţe ale căror forme îi încadrează într-un om şi animal. Prin atracţie lor erotică, Sântoaderii sunt încadraţi de mentalitatea populară în grupa zmeilor, Zburătorului. [26]