Esența culturii ca fenomen reprezintă un mod specific de organizare și dezvoltare a vieții umane, concretizată în produsele muncii spirituale şi materiale, în sistemul de norme și instituții sociale, în valori spirituale, în relația dintre oameni, precum şi în cea a oamenilor cu natura. Întrebarea dacă limba poate fi o reflectare a culturii ocupă un loc central în lingvistică. Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care este rezolvată problema ce ţine de capacitatea limbii de a reflecta realitatea, cultura fiind o parte constituentă a acesteia. Limba prezintă toate caracteristicile culturii materiale și spirituale a oamenilor, fiind utilizată pentru păstrarea cunoștințelor, precum și pentru partajarea și transmiterea lor generațiilor viitoare. Există cunoştinţe familiare tuturor, care constituie moștenirea umanității ca întreg, dar există şi cunoştinţe specifice, cunoscute doar de un anumit grup de oameni, spre exemplu, o anumită națiune. Fiecare ţară are trăsăturile sale naţionale, iar limba conţine numeroase cuvinte şi expresii cu anumite sugestii şi referiri culturale. Mulţi experţi oferă diverse denumiri pentru acest tip de cuvinte. P.Newmark utilizează termenul de „cuvânt cultural” [3], S.Vlahov şi S.Florin le numesc „cuvinte realităţi” [6], iar B.Nedergaard-Larsen propune termenul de „elemente legate de cultură” [2]. Cuvintele realități sunt utilizate de purtătorii unei culturi în toate domeniile vieții: social, economic, politic, spiritual – și adesea sunt reflectate în textele scrise și orale, care sunt apoi supuse procesului de traducere. Datorită faptului că cuvintele realităţi reflectă aspectele vieţii unei societăţi şi ale unui popor, în a cărui limbă ele au apărut, aceste unităţi lexicale constituie exponenţii identităţii culturale şi naţionale. Anume prin intermediul acestor cuvinte poate fi observată legătura strânsă dintre limbă şi cultură. Potrivit lingviştilor bulgari S.Vlahov şi S.Florin, cuvintele legate de o anumită cultură, numite cuvinte realităţi, reprezintă cuvinte (sau expresii) care denumesc obiecte caracteristice vieții (viața de zi cu zi, cultură, dezvoltarea socială și istorică) unei națiuni și străine alteia; fiind purtători ai coloritului național și/sau istoric, ele de obicei nu au un echivalent exact în alte limbi, necesitând o abordare specială în procesul traducerii [6, p.47]. O altă definiţie a cuvintelor realităţi oferită de D.Robinson este următoarea: cuvinte și expresii care sunt fundamentate atât de puternic și exclusiv într-o cultură, încât acestea sunt aproape imposibil de tradus în termenii verbali ai unei alte culturi [4, p.171]. Cuvintele realităţi cuprind valorile unei comunități naționale, care lipsesc în totalitate într-o altă comunitate sau se deosebesc în mod semnificativ, alcătuind baza socioculturală națională, care, într-un fel sau altul, îşi găseşte reflecţia sa în limbă. Studierea bazei socioculturale naţionale şi a lexicului care o reflectă este necesară pentru înţelegerea profundă şi în întregime a originalului şi pentru redarea informaţiei despre aceste valori în traducere cu ajutorul limbii unei alte culturi. Diverşi lingvişti oferă clasificări diferite în ceea ce priveşte cuvintele realităţi. Astfel, spre deosebire de P.Newmark care propune o clasificare destul de simplă a cuvintelor realităţi, şi anume [3, p.95]: 1) ecologie; 2) cultură materială: a) mâncare; b) îmbrăcăminte; c) case şi oraşe; d) transport; 3) cultură socială; 4) organizaţii şi tradiţii; 5) gesturi şi obiceiuri; S.Vlahov şi S.Florin oferă o clasificare detaliată. Aceştia clasifică cuvintele realităţi în [6, p.47-79]: A. cuvinte realităţi geografice – a) denumiri de elemente ce ţin de geografia fizică şi meteorologie; b) denumiri de elemente geografice care au anumite legături cu activitatea umană; c) denumiri de endemisme (ex.: colibri, muson, kiwi etc.); B. cuvinte realităţi etnografice – în această categorie sunt incluse majoritatea cuvintelor ce denumesc concepte care aparţin ştiinţei, ce studiază viaţa şi cultura popoarelor, obiceiurile, religia, arta, folclorul etc.– a) mod de viaţă; b) muncă; c) artă şi cultură; d) obiecte etnice; e) măsuri şi bani (ex. leu (bancnotă), ie, nai etc.); C. cuvinte realităţi sociopolitice – a) organizarea administrativ teritorială; b) organe de conducere şi autorităţi; c) viaţa sociopolitică; d. cuvinte realităţi militare (ex.: gubernie, şerif, baron etc.). Un alt concept care se împleteşte cu limba, cultura şi cuvintele realităţi este traducerea. Aceasta reprezintă atât o comunicare între două limbi, cât şi o comunicare între două culturi. Potrivit lui Quale, traducerea este o comunicare dincolo de culturi; Snell-Hornby descrie traducerea ca fiind un eveniment intercultural [1, p.367]. Astfel, considerând traducerea un caz de contact intercultural, putem spune că în procesul traducerii are loc un fel de adaptare a culturii unei limbi străine. Traducătorul tinde spre redarea maximă a specificului naţional al unei anumite comunități lingvistice şi culturale. Diverşi cercetători propun diferite tehnici de traducere a cuvintelor realităţi. L.K. Latyshev [7, p.121-126] propune următoarele tehnici: transliteraţie, descriere, traducere aproximativă, crearea unui nou termen. Având la dispoziţie mai multe tehnici de traducere, traducătorul profesionist trebuie să se gândească foarte bine la toate opţiunile de traducere existente pentru a o alege în cele din urmă pe cea mai bună, care ar transmite cu exactitate semnificaţia cuvintelor realităţi, fără a pierde coloritul acestora în procesul traducerii. Totodată, vorbind despre traducerea interculturală, trebuie să menţionăm că există două strategii de traducere care pot fi alese de către traducător atunci când acesta are de-a face cu un context social şi cultural, şi anume aclimatizarea (domestication) şi alienarea (foreignisation). Aceste două strategii sunt propuse de către L.Venuti Astfel, alienarea este orientată spre textul-sursă şi are ca scop păstrarea culturii textului-sursă. În acest caz „codurile culturale” ale limbii-ţintă sunt sacrificate pentru a-l face pe cititorul textului tradus să simtă caracterul străin. De asemenea, aceasta poate fi văzută ca o modalitate de a încuraja cititorii limbii-ţintă să fie interesaţi de alte culturi. Strategia de aclimatizare implică adaptarea textului-sursă la cultura textului-ţintă. Această strategie este orientată spre limba-ţintă şi este concentrată pe aşteptările cititorilor care doresc să aibă la dispoziţie o traducere bazată pe cultura lor proprie. L.Venuti compară aceste două strategii, concluzionând că aclimatizarea poate reduce din mesajul textului-sursă, iar alienarea este acea strategie care trebuie utilizată la traducerea textului-sursă, chiar dacă unii cititori ar putea considera rezultatul traducerii ca fiind ciudat [5, p.20]. Coloritul naţional al unei opere literare adesea este exprimat prin cuvintele realităţi, afirmă specialiştii din domeniul literaturii şi al traducerii literare. Cu cât o operă literară este mai aproape de viaţa naţională în ceea ce priveşte tematica, şi de folclor în ceea ce priveşte stilistica, cu atât mai clar poate fi observat coloritul său naţional. Coloritul este acea colorare a cuvântului pe care acesta o obţine datorită aparţinerii denotatului unui anumit popor, stat sau regiune unei epoci istorice concrete. În scopul păstrării coloritului naţional al unei opere literare, cuvintele realităţi în procesul traducerii în limbaţintă, de regulă, nu sunt traduse, ci transliterate, dat fiind faptul că acestea aparţin categoriei cuvintelor intraductibile.