Numele proprii au constituit subiectul unor discuţii filozofice din cele mai vechi timpuri. S-au făcut mai multe încercări de a stabili o clasificare a acestora. Cea mai importantă categorizare este cea care se bazează pe natura ontologică a referentului desemnat de numele propriu. Ea este utilizată în lexicografie şi în onomastică. De regulă, numele proprii nu se integrează în nomenclatura dicţionarelor limbii, care au drept scop eliminarea numelor proprii, deoarece acestea din urmă se referă la ceva unic, la un obiect specific, deşi există şi dicţionare de nume proprii. Totuşi, ar fi o greşeală afirmaţia despre absenţa studiilor cu referinţă la numele proprii. Fără îndoială, există o serie de probleme cu care se confruntă lingviştii, începând cu delimitarea unei categorii gramaticale a numelor proprii, definirea numelor proprii, raporturile dintre dicţionare şi limbă şi terminând cu problema relaţiilor dintre sens şi referinţă în cadrul numelor proprii. Ne-am propus să studiem numele proprii din perspectiva definirii acestora în diferite surse lexicografice considerând că este deosebit de importantă, discuţiile rămânând însă deschise.