Fenomenul vagabondajului stradal în rândul minorilor reprezintă una din provocările perioadei contemporane, relevând-o drept un fenomen îngrijorător, demn de luat în vizorul cooperării internaționale. Problematica vagabonzilor minori a fost și rămâne în actualitatea instituțiilor medico-psiho-sociale din țara noastră, care se ocupă de protecția copilului în dificultate, mai ales deoarece serviciile sociale și instituțiile de plasament temporar și resocializare a acestei categorii de beneficiari sunt insuficiente. Fiind considerat o formă a comportamentului deviant, vagabondajul a evoluat de-a lungul timpului și a ajuns să fie o formă de inadaptare socială, ce vizează marginalizarea și chiar excluderea indivizilor ce aderă la acest stil de trai, din viața social activă, ceea ce generează grave consecințe asupra dezvoltării personale a minorilor – viitorii adulți ai societății. Problematica vagabondajului stradal în rândul copiilor ar trebui să fie poziționată pe o treaptă a importanței mai înaltă în sistemul de asistență și protecție socială din R.Moldova. Hoinărind pe străzi, fără unele responsabilități, între acești copii și lume apare un raport de ,,victimă - călău”. Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani și distracție”, iar simbolul vieții îl constituie casa, căminul, spațiul în care s-ar simți în siguranță. O mare parte din copiii străzii au adoptat un comportament predelicvențial și delicvent, datorat situațiilor limită cu care se confruntă. Agresivitatea și violența sunt manifestate pentru a obține hrană sau adăpost, uneori putere asupra grupului. Principala sursă de existență este cerșetoria.( Preda V. „Delincvența juvenilă) Copiii străzii sunt folosiți pe piața neagră a forței de muncă iar ei, pentru a supraviețui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei și plătite necorespunzător. Datorită faptului că nu există vreun concept sau definiție a „copiilor străzii” care să fie în mod obișnuit agreat, Grupul de Studiu al Consiliului Europei a hotărât să adopte o descriere a fenomenului, propusă de o echipă de cercetare daneză, și nu o definiție în sensul logic al termenului: „Copiii străzii sunt copiii sub 18 ani, care trăiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copiii care hoinăresc din loc în loc și care au grupurile asemenea lor și contacte de stradă. Oficial, acești copii pot avea drept adresă domiciliul părinților sau o instituție de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au contacte puține sau chiar deloc cu cei adulți, părinți, școală sau instituții de ocrotire care au obligații față de ei”. Pentru îmbunătățirea situației la capitolul „copiii străzii”, pentru prevenirea și combaterea vagabondajului în rândul acestora este nevoie de un sistem psiho-soci-asistențial bine structurat, care ar minimaliza starea de vulnerabilitate în familiile cu condiții de trai dificile și cu probleme grave de adaptare iar autoritățile publice locale să lucreze în scopul prevenirii acestui fenomen iar principiul intervenției timpurii este unul de mare importanță în acest sens. Astfel putem spune că aspectul psiho-asistențial al acestei categorii de copii este destul de important și  rolul asistentului social este mai mult decât necesar în sprijinirea acestora, în prevenirea instalării situației de criză dar și în combatere acestui fenomen. La aspectul combaterii vagabondajului stradal și dependenței stradale în rândul minorilor este nevoie de intervenție profesionistă la nivel multidisciplinar cu implicarea tuturor actorilor sociali implicați în acest proces. Astfel ca măsuri de prevenire și combatere a vagabondajului stradal în rândul minorilor pot fi propuse: 1) să se introducă în sistemul de învățământ mai multe discipline cu caracter practic, care ar dezvolta abilități practice de viață, 2) să fie create mai multe centre comunitare sau de plasament temporar pentru resocializarea copiilor social-dezavantajați, 3) să existe în instituțiile de învățământ asistenți sociali, ce ar monitoriza familiile în situații de risc și copii lipsiți total sau parțial de grija părintească, 4) să se implementeze legislativ obligativitatea părinților de a numi un tutore copilului în cazul plecării la muncă peste hotare, 5) să se promoveze mult mai mult rolul familiei în creșterea și educarea copiilor, 6) să se creeze infrastructură a serviciilor alternative familiei, pentru a nu fi o prioritate instituționalizarea, 7) să se organizeze cât mai multe activități cu caracter socio-cultural pentru copiii și tinerii ce se află în situație de risc, 8) să se ofere sprijin familiilor social-vulnerabile cu mulți copii. Noi toți dorim să oferim copiilor- tot ce avem mai bun. Dar tot ce avem mai bun nu se rezumă la cele mai delicioase dulciuri, cele mai frumoase jucării și haine. Prin aceasta ar fi bine să conștientizăm, că trebuie să creăm cele mai bune condiții pentru dezvoltarea copiilor și asigurarea unei vieți demne pentru ei. La vârsta copilăriei este mult mai importantă atenția și abordarea individuală decât marșul zilnic în coloane și cina seară de seară în compania a sute de semeni. Îngrijirea în afara familiei are efecte negative asupra copiilor, reducându-le șansele în viață printr-o dezvoltare psihică și emoțională neadecvată.

The issue of homeless minors has been and is actual for the medical-psycho-social institutions from our country dealing with the protection of children in difficulty, especially because social services and temporary placement and social rehabilitation institutions for this category of beneficiaries are insufficient. Combating the street vagrancy and the street addiction of the minors require a professional intervention at the multidisciplinary level with the implication of the social actors involved in the given process. Thus, as measures of protection of combating the street vagrancy of minors could be the followings: 1) to introduce into the educational system more practical disciplines that would develop practical life skills; 2) to create more community centers or temporary placement for the re-socialization of socially disadvantaged children; 3) to hire social workers in the educational institutions that would monitor risk families and the children deprived totally or partially of parental care; 4) to implement legal obligation to appoint a guardian for the child's in case of parents’ departure to work abroad; 5) to promote much more the role of families in raising children; 6) to create infrastructure services alternative to family; 7) to organize more socio-cultural activities for children and youth who are in risky situations; 8) to provide support to vulnerable families with many children.