Articolul se referă la creaţia timpurie a lui George Enescu sau, mai exact, la ceea ce se păstrează din acest segment în arhivele Muzeului „George Enescu” din Bucureşti.  În vizorul autorului intră, pe rând: „Fantezia pentru vioară şi orchestră” (datează din 1896–1897), o partitură nesemnată şi neterminată, fără o individualitate stilistică bine conturată, prima parte a „Concertului pentru pian şi orchestră” (1897), tinzând încă spre o paradigmă clasicisantă, cu anumite ecouri post-brahmsiene, variantele unei „Suite Roumanie” (1896), de luat în seamă pentru prezenţa unor „engrame” folclorice, „Suita pentru pian la patru mâini” (1898), reprezentând, stilistic, tot zona academică şi, în sfârşit, „Pastorale Fantaisie pour petit orchestre” (1899), ce se desfăşoară pe coordonate stilistice mult mai personale.  Lucrările de şcoală ale lui George Enescu denotă o stăpânire suverană a formelor clasice, o admirabilă măiestrie în construcţia simfonică, un remarcabil simţ al particularităţilor scriiturii concertante şi camerale.  Demersul pune în valoare evoluţia în timp a tânărului compozitor, maturizarea lui stilistică, schimbarea progresivă a opticii sale creatoare: de la preocuparea pentru exigenţele academice la un limbaj propriu, marcat de elemente ale folclorului românesc şi anunţând apariţia celor două „Rapsodii Române”.

The article refers to George Enescu’s early creation or, more precisely, to what is preserved from this section in the archives of the George Enescu Museum in Bucharest.  ”The fantasy for violin and orchestra”, which dates from 1896–1897 is an unsigned and unfinished score, without a well-defined stylistic individuality, the first part of ”Concert for piano and orchestra” (1897) still tending to a classic paradigm, with certain post-Brahmsian echoes, the variants of a ”Suite Roumaine” (1896), to be considered for the presence of folkloric ”engrams”, the ”Piano Suite in Four Hands” (1898), stylistically representing the academic area and finally, ”Pastorale Fantezie pour petit orchestre” (1899), which take place on more personal stylistic coordinates come one by one into the attention of the author.  George Enescu’s school works denote a sovereign dominance of classical forms, an admirable mastery in symphonic construction, a remarkable feeling of the features of concert and chamber music.  The research highlights the evolution of the young composer in time, his stylistic maturity, the gradual change of his creative optics: from the preoccupation for the academic exigencies to his own language, marked by elements of the Romanian folklore and announcing the appearance of the two ”Romanian Rhapsodies