Cтатья посвящена анализу использования «говорящих» имён и фамилий русскими классиками XIX века, когда проблемы ономапоэтики проявились наиболее ярко. Характеристическая функция имени собственного как социально-знаковая устанавливает связь между именем персонажа и его бытием в образно-поэтическом пространстве художественного произведения, служит психологически обоснованной характеристикой, важнейшим средством выразительности.

Acest articol este dedicat analizei utilizării personale ale numelor şi prenumelor „vorbitoare” de clasicii ruşi din sec. al XIX-lea. Problemele onomapoeticii s-au manifestat cel mai bine în epoca realismului în literatura rusă din sec. al XIX-lea. Funcţia caracteristică a unui nume propriu ca una de comunicare socio-simbolică leagă numele personajului cu viaţa lui în spaţiul figurativ şi poetic al operei artistice. Ea este o caracteristică cu justificare psihologică şi este cel mai important mijloc de expresie.

This article analyzes the master use of “Speaking” names of Russian classics of the 19th century. Problems of onomapoetics manifested most clearly in the time of realism in Russian literature of 19-century. The characteristic function of a proper name connects the name of the character and his life in the figurative and poetic space as a socio- symbolic communication. It is a psychological characteristic of expression.