Interjecţia a constituit de mult timp un subiect de studiu foarte controversat, deoarece statutul său lingvistic a avut întotdeauna probleme : din Antichitate, gramaticienii se întreabă dacă interjecţia face parte din discurs, dacă este o parte din discurs sau dacă ea constituie o clasă gramaticală independentă. Scopul acestui articol este de a evidenţia unele aspecte noi, specifice funcţiilor semiotice ale interjecţiei. Investigaţia dată este bazată pe comparaţia semiotică între interjecţie şi onomatopee. Problema caracterului său natural sau convenţional este de asemenea o preocupare care se denotă în acest context. Teoriile lingvistice, dezvoltate în secolul XX au reînnoit apropierea interjecţiei de onomatopee. Subliniind rolul enunţiativ al interjecţiei, s-a observat modalitatea discursivă integrată în teoria generală al enunţului interjecţiei. Interjecţia este dotată de o funcţie folosită în mod privilegiat în discursul direct. Ea poate fi centrată asupra locutorului; în acest caz ea este expresivă şi reprezintă o marcă de subiectivitate şi poate fi centrată asupra interlocutorului, după diferite tipuri : apelativ, imperativ sau interogativ. Din punct de vedere al repertoriului iniţiat în articol, confruntarea noilor practici de scriere, obligă a crea categorii funcţionale care transformă substantivul în onomatopee sau interjecţie. În concluzie, se poate menţiona că interjecţia este un fenomen lingvistic cu mai multe faţete.