În prezentul articol ne propunem să analizăm comportamentul protagonistului romanului Deşertul Tătarilor din perspectivă spaţială, anume spaţiul fiind, prin vastitatea şi sterilitatea sa, factorul determinant al apariţiei speranţei absurde a omului în declanşarea anumitor evenimente majore în viaţa sa şi că anume el va deveni actorul principal. E atât de oarbă credinţa în acest miraj, încât personajele din roman petrec ani întregi într-o monotonă aşteptare. Probabil că fiecare din ei crede, la un moment dat, că în viaţă îl aşteaptă un destin special, că este imposibil ca viaţa să însemne doar o rutină îngrozitoare ce anihilează într-un final toate dorinţele şi aşteptările, oferind un fel de înţelepciune a resemnării. Dar poate uneori ceea ce se numeşte destin nu înseamnă decât o mare farsă pe care ţi-o joacă viaţa şi până în clipa morţii aştepţi să ţi se întâmple ceva care să salveze anii de ratare, care să-ţi arate că toate sacrificiile au avut un rost.

In this article we propose to analyze the behavior of the protagonist of the Novel The Tartar Steppe from spatial perspective, namely the space is, by its vastness and sterility the driver of absurd hope of man on the triggering of certain major events in his life and exactly the space will become the main character. The trust in this mirage is so blind, that the Novel characters spend years waiting for it. Perhaps each of them thinks, at some point, that life awaits a special destiny, that it is impossible for life to mean just a terrible routine that eventually will annihilate all the desires and expectations, providing a kind of wisdom resignation. But maybe sometimes the destiny is only the great farce, where you just play the role and till the death you expect something, that would save your lost years and would show you, that all the sacrifices had its sense.