Articolul își propune să evidențieze câteva dintre sursele semnificative ale competenței umaniste, prezentând, în consecință, câteva idei legate de modul în care putem accepta acest tip de competențe. Practicile dezvoltate în domeniu par încă necunoscute sau chiar timide. În contextul previziunilor competențelor-cheie, retorica în domeniul învățării își propune un răspuns formativ legat de un comportament evident, perceptibil al elevului. În acest sens, punerea accentului pe competența umanistă ca proces care însoțește învățarea reprezintă unul din răspunsurile realiste la provocările societății cunoașterii. Pornim de la faptul că relevanța învățării nu va putea fi atinsă fără o perspectivă completă asupra competențelor, ceea ce presupune și implicarea omenescului în formarea personalității elevului printr-o acțiune circumscrisă în „marginile” umanului.

The article aims to highlight some of the significant sources of humanistic competence and, in doing so, some ideas about how we can embrace this kind of competence. The practices developed in this field still seem unknown or even timid. In the context of the predictions of key competences, the rhetoric in the field of learning proposes a formative response related to an obvious, perceptible behavior of the student. In this sense, emphasizing humanistic competence as a process that accompanies learning represents one of the realistic responses to the challenges of the knowledge society. We start from the fact that the relevance of learning will not be achieved without a complete perspective on skills, which also implies the involvement of the humane in the formation of the student’s personality through an action circumscribed in the “margins” of the humane