O întreprindere exegetică asupra operei lui Dostoievski este în mod necesar o intrare în cele mai nebuloase adâncimi ale ființei umane. Este o întâlnire cu o lume asediată de energiile dionisiace, copleșită de zeul dezordinii și al revoltei. Pasionatul, furiosul, extaziatul din proza lui Dostoievski devin cel mai adesea expresii ale experienței erotice. Prin urmare, în romanele scriitorului rus, erotismul și dragostea nu au nici ape limpezi, nici spectre clare. Personajele sale nu ajung la fuziunea în monada, fiind despărțite violent de stihia extatică, exultare și vertij. Dragostea dublă, iubirea contradictorie, iubirea care frizează ura, iubirea care își epuizează toate resursele în vârtejul ei necontrolat – sunt câteva reprezentări ale excesului care dau naștere tragediei.

An exegetical undertaking on Dostoevsky’s work is necessarily an entrance into the most nebulous depths of the human being. It is an encounter with a world besieged by Dionysian energies, overwhelmed by the god of disorder and revolt. The passionate, the furious, the ecstatic in Dostoevsky’s prose most often become expressions of erotic experience. Therefore, in the novels of the Russian writer, eroticism and love have neither clear waters nor clear spectra. His characters do not reach the fusion in the monad, being violently separated by ecstatic element, exultation and vertigo. Dual love, contradictory love, love that curls hatred, love that exhausts all its resources in its uncontrolled whirlwind ‒ these are some representations of the excess that gives rise to tragedy.