Principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţiune prin mijloace convenţionale; încercarea de a realiza acea intenţie constituie opera de artă: ori de ce fel ar fi concepţiunea – înaltă sau joasă, rafinată sau primitivă, sacră ori profană, numai câtuşi de puţin să fie o izvorâre nu voită, ci pornită, fireşte, din adâncimea infinită, ca şi natura ce se oglindeşte în ea, a creierului omenesc – ea merită să se arate lumii, numai să poată cum; şi dacă poate cum trebuie, atunci se va impune înţelesului altor minţi omeneşti, numai capabile să fie a înţelege. Aici stă raţiunea finală a artei umane: înţelesul omenesc. Dar câte sunt mijloacele convenţionale pentru transmiterea unei intenţii artistice? Sunt, desigur, multe şi mulţi critici au căutat să le clasifice. Teatrul nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare ca orişicare artă, de exemplu, arhitectura. Teatrul este o artă constructivă. Concepţiunea creatorului de teatru se formulează în gândirile lui proprii, care sunt chiar materialul intern al artei sale şi care constituie, de-a dreptul, obiectul de artă desăvârşit. Cu mult mai mult se aseamănă, deci, regizorul cu arhitectul care concepe clădirea, o plănuieşte pe hârtie şi tocmai apoi o arată făcută gata din grămădirea întocmită a materialului voit. În acest sens gândeşte şi regizorul – nu la a gândi ceva efemer, ci la a materializa ceva. Astfel, asemănare mai nimerită nu poate avea un concept regizoral propriu-zis decât cu planul unui proiect arhitectural. Precum planul arhitectului nu este chiar realizarea finală a intențiunii sale, ci numai notarea convenţională după care trebuie să se strângă şi să se alipească materialele cerute într-un tot ordonat, asemenea şi conceperea produsului scenic, adică viitorul spectacol, nu este chiar desăvârşirea intenţiunii regizorului, ci notarea convenţională după care se vor alipi elementele proprii spre a realiza actul finit – spectacolul. Arhitectonica (din greacă – arta construirii) este exprimarea artistică a regularităților structurii interne a unui sistem constructiv; un plan estetic general pentru construirea/crearea unei opere de artă, o interconectare fundamentală a părților sale. Arhitectonica aplicată artei regizorale este un sistem de lucru asupra elaborării conceptului regizoral, ulterior – scenariului și materializării conceptului regizoral în act scenic; este un sistem de legități care permit regizorului să-și materializeze gândurile sale. Metodele arhitectonice constituie unele dintre elementele esențiale ale stilului și împreună cu acesta sunt condiționate de timp. Prin urmare, capătă alte forme odată cu apariția noilor tendințe în artă. Predispoziţia pentru artă, atât în rândul creatorilor, cât şi în rândul publicului, este întro continuă mişcare, transformare, aşa încât totul se captează din mers. Evoluţia tehnologică a făcut posibilă creşterea numărului consumatorilor de artă. Raţiunea de a fi a artei teatrale este timpul prezent – AICI şi ACUM. Este momentul în care eu sunt aici, iar cel din faţa mea sau de lângă mine – acolo. Irepetabilitatea clipei în care se topeşte actul teatral nu poate crea decât timpul prezent, chiar dacă se vorbeşte despre trecut şi despre trecut în prezent. Prin urmare, devine firească modalitatea de abordare a actului teatral într-un mod actual. Abordarea arhitectonicii printr-o perspectivă fenomenologică implică crearea a tot ce stimulează concomitent toate simțurile. Însă, la prima vedere, s-ar părea ca arhitectonica spectacolului nu este percepută decât prin intermediul cadrului vizual. De fapt, însă, arhitectonica spectacolului combină cadrul vizual cu cel logistic și ritmic. Combinând aceste trei simțuri, ajungem la punctul în care interiorul și exteriorul se întâlnesc, astfel oferind spectatorului posibilitatea de a trăi starea de catharsis.