Responsabilitatea celui care împărtășește modalități de a pune în practică arta actorului este evidentă. Elevul, discipolul, studentul, care va deveni ulterior posibil partener de scenă al profesorului, va expune practic ceea ce a învățat, va demonstra teoria deprinsă în școală prin propria creație actoricească. Talentul, disciplina, implicarea discipolului va da legitimitate cunoștințelor dobândite. În mod contrar, în cazul expunerii la unele idei eronate despre arta actorului (nu din rea-voință, ci din limitarea profesorului), spectatorul neavizat, dar iubitor de teatru, prezent la desfășurarea actului artistic, le va percepe ca fiind autentice, chiar dacă nu corespund cu propria lui închipuire despre ce înseamnă această meserie. Studentul-actor, această ființă stranie și sensibilă, va deveni mesagerul condiționat al celor învățate. Cabotin, meșteșugar, manierist, imitator, geniu sau oricum i-am spune, acesta va conține în el chintesența artei spectacolului. Căci, până la urmă, va fi exponentul principal al ideilor teatrale, va fi indicele „viu” al unei reușite sau al unui insucces teatral. Actorul devine o modalitate instantanee de a transmite prin practică și propria concepție a dramaturgului manifestată, evident, prin textul propriu-zis. Profesorul de actorie, care moștenește, la rândul său, o viziune anume, are o contribuție importantă în supraviețuirea, împărtășirea și perpetuarea informației. Claritatea, veridicitatea și chiar harul pedagogic cu care ideile sunt transmise mai departe pot produce adevărate revelații în lumea intrinsecă a studentului. Revelații care vor duce, inevitabil, la rezolvări inedite în jocul actoricesc. Însăși responsabilitatea față de această meserie se impune pentru a fi transmisă mai departe. Studentul, devenit actor profesionist, va copia, câteodată, involuntar, atitudinea, mentalitatea și cunoștințele celui care îl învață. Va acționa pe scenă corespunzător celor știute. Își va manifesta talentul prin dorința de a juca, prin prezența fizică și mentală, prin seriozitate și implicare. Se va exprima în cadrul normelor și legilor nescrise, dar rostite de către profesorul de actorie în sala de curs. Legi care, de-a lungul timpului, au fost probate de mari actori și regizori cu rezultate foarte bune în percepția corectă a actului artistic. Actorii vor duce mai departe, prin crearea unui personaj dramatic, viziunea profesorului împletită cu propriul talent actoricesc și respect pentru această meserie. Munca profesorului cu studentul va provoca declanșarea, dar și asimilarea de mecanisme ajutătoare pe care amatorul sau începătorul în arta actorului nu este conștient că le deține. Mecanisme pe care viitorul actor, într-un context autentic învățat, poate să le dezvolte în lucrul pe scenă. Stanislavski, model al pedagogului de factură artistică, a intuit necesitatea înființării unei metode care să aibă în vedere universul complet al actorului, atât viața sa personală, cât și cea profesională, conștient fiind că niciuna nu încetează când cealaltă se manifestă. Povestește în cartea Viața mea în artă cum profesorii de teatru dialogau cu elevii pe diferite teme culturale, contribuind astfel la capacitatea viitoare a actorului de a da naștere unui personaj. Mari regizori ca Grotowski, Peter Brook sau Lev Dodin au devenit adevărați profesori, având ca loc de predare scena, oferind șansă actorului să se auto-descopere, să dezvolte și să etaleze cele învățate în școală prin construcția de personaje veridice.