Anul 2015 a însemnat împlinirea a 10 de la trecerea în nefiinţă a maestrului Vasile Spătărelu, creatorul şcolii ieşene de compoziţie. Muzicianul s-a afirmat constant în domeniul creaţiei, dând la iveală lucrări ce au acoperit un spectru larg de genuri. Valoarea muzicii sale a fost confirmată nu numai de aprecierile publicului, ci şi de premiile obţinute. Scrisă în anul 1985, comedia muzicală Preţioasele ridicole cuprinde un act şi este dedicată muzicologului Mihail Cozmei. Lucrarea caricaturizează parvenitismul, fenomen social-moral care există, indiferent de epocă, atacând în special o societate în care se produc mutaţii de ordin ideologic şi educaţional. Adaptarea libretului de către regretatul regizor Dimitrie Tăbăcaru şi fiica sa, Anda Tăbăcaru propune o acţiune dintr-un timp şi loc anume: Parisul vremurilor lui Molière. Prin Preţioasele ridicole este revitalizată atmosfera satirică a farsei, gen medieval ce a înflorit în secolele XIV-XVI, în care atenţia era îndreptată spre figuri ticăloase, femei frivole, bătrâni urâcioşi, nobili cu cap sec şi suflet gol, slujitori ipocriţi ai bisericii, avocaţi lacomi şi ignoranţi ai instanţelor judecătoreşti. Mijloacele de expresie reamintesc de commedia dell’arte urmată de temele satirelor lui Molière (maestru al satirei comice). Prelucrarea textului devine un pretext în colaborarea unei savuroase şi incitante muzici, aşa cum s-au născut odinioară comediile-balet ale lui Lully. Jocul dramatic este principalul mijloc de expresie în efortul de a coordona dramaturgia muzicală şi a da viaţă scenică reprezentaţiei. Actorul-cântăreţ este elementul dinamic, viu care face percepută acţiunea. Momentele de proză apar ca o prelungire a cântului, iar cântul ca o reîntărire afectivă a cuvântului. Această tendinţă pretinde un anume fel de a rezolva conceperea dialogului, care are în vedere rostul cuvântului, artistul scenei fiind atent la toate acţiunile ce-l înconjoară. Comicul de situaţie şi de limbaj al acţiunii este însoţit permanent de comicul instrumental. Orchestra ia parte la viaţa scenică, căci instrumentiştii sunt aşezaţi în scenă (şi nu în fosă), iar actorii evoluează în faţa acestora. Ambianţa sonoră serveşte ideii de teatru cu muzică, spectacolul muzical având la origine acele rappresentazione di anima e di corpo. Însăşi denumirea stabileşte conţinutul – reprezentaţie despre suflet şi corp. Momentele de acompaniament orchestral imită tehnica operei bufe italiene, a operelor cu caracter giocoso. Virtuozitatea gândirii coloristice denotă o amplă şi subtilă folosire a dispozitivului orchestrei moderne, cu asimetrii şi complementarităţi timbrale interioare. Toţi cei angrenaţi în spectacol sunt personaje, orchestra şi dirijorul au reacţii şi chiar replici. Îmbrăcaţi în costume de epocă, membrii orchestrei sunt actori-muzicieni, iar dirijorul apare ca micul Mozart ce îşi conduce formaţia. În acţiunea dramatică sunt incluse şi momente coregrafice, pentru că dansul dezvăluie capacitatea de expresie a trupului în forma sa cea mai stilizată. Energiile propulsează dansatorii, devenind mobilul imaginaţiei dinamice. Coregrafiile sunt diverse, de la amprenta unor dansuri stilizate, cum este menuetul cu caracter graţios-galant până la formula rock and roll-ului. Spectacolul include printre modalităţile sale de exprimare şi folosirea corului (momentul muzical al Istoriei romane – scena a 9-a) în varianta corului pe voci egale. Corul de femei devine personaj, alături de cele personificate de solişti; împlinind rolul colectiv, el se compune din subrete individualizate. Cea mai importantă lucrare a lui V. Spătărelu dedicată scenei, opera comică Preţioasele ridicole propune un joc combinatoriu de muzică postmodernă, într-o concepţie stilistică ce apelează la melodii şi motive pescuite din diverse locuri şi timpuri.