Paraliteratura, care desemnează „scrierea (literatura) considerată la periferia creației literare propriu-zise”, întrucât reduce din retorica ficțiunii și se apropie mai mult de realitate, poate fi raportată la istoriografia tradițională, clasică sau „oficială”. În abordarea unor subiecte care se referă la istoria recentă a Republicii Moldova, cum ar fi migrația feminină a forței de muncă, paraliteratura poate fi complementară prin extensia surselor și a viziunii asupra istoriei-realitate sau poate fi o alternativă la abordarea clasică a istoriei, în sensul că oferă o lectură particulară asupra trecutului ca „istorie trăită”. În măsura în care istoria tradițională este preocupată de căutarea marilor adevăruri ale trecutului (proxim) și de acreditare a acestora ca realități ale tuturor, paraliteratura (ca izvor istoric) aduce în prim-plan o galerie de chipuri umane cu poveștile individuale raportate la „marea istorie”. Astfel, paraliteratura axată pe abordarea fenomenului migrației feminine a forței de muncă din Republica Moldova, pare să recompună „marea istorie” prin intermediul povestirilor și a istoriilor individuale. Din această perspectivă, paraliteratura se înscrie într-o nouă paradigmă de cunoaștere a istoriei migrației feminine a forței de muncă, prin intermediul istoriei individuale. Reieșind din acest fapt, în prezentarea de față ne-am propus drept scop să analizăm problema migrației feminine a forței de muncă abordată în lucrările de literatură artistică scrise de autoarele din Republica Moldova: Claudia Partole (Totentanz sau Viața unei nopți); Olga Căpățină (Mintea satului cea de pe urmă); Victoria Dunford (Inimi albastre: dedicaţie şi nebunie) ș.a.