Sistemele supramoleculare joacă un rol deosebit în chimia coordinativă graţie proprietăţilor magnetice nontriviale pe care le posedă şi, care condiţionează aplicarea lor în calitate de materiale pentru stocarea informaţiei. Elaborarea metodelor de sinteză şi organizarea unităţilor magnetice în sisteme supramoleculare devine o prioritate ştiinţifică, cu repercusiuni de aplicare in tehnologiile informaţionale. Ansamblul de idei cunoscute până astăzi permit trasarea căilor generale de rezolvare a diferitelor aspecte de sinteză a materialelor magnetice. Actuală rămâne problema alegerii concrete a blocurilor de asamblare, de dirijare cu geometria produselor finale (obţinerea sistemelor mono-, bi-, şi tri- dimensionale), alegerea metodelor de control şi stabilizare a structurilor sistemelor organizate, stabilirea corelaţiei structură-proprietăţi etc. pentru a pune sub control procesele de sinteză a ansamblurilor cu proprietăţi magnetice predestinate, care ar satisface cerinţele tehnologiilor avansate. În acest context, lucrarea prezentă este consacrată studiului reacţiei de asamblare între unităţi cu proprietăţi magnetice relevante de tip [MnIII(Base de Schiff)]2 2+, şi specii diamagnetice plan – pătratice de tipul Pt(CN)4]2-, care permite modelarea reţelelor bidimensionale [1,2]. Studiul prin difracţie de raze X pe monocristal a produsului obţinut în urma reacţiei de asamblare confirmă prezenţa unui sistem supramolecular bidimensional. Fig. 1 : Schema reacţiei de sinteză a reţelei bidimensionale {[[Mn(saltmen)]2]4[Pt(CN)4]}n Studiul comportamentului magnetic este redat în figura 2 T = f(T). Semnalul magnetic creşte odată cu descreşterea temperaturii, ceea ce este caracteristic comportamentului ferromagnetic în dimerii de MnIII, specific unei molecule magnetice SMM. La 300 K T are are o valoare de 12 cm3 Kmol-1 ceea ce este în bun accord cu constanta Curie pentru patru centre paramagnetice de MnIII cu spinul 2. La temperatura de 1.8 K T scade brusc, explicând prezenţa anisotropiei şi a interactiunilor antiferromagnetice între dimeri de MnIII în retea via nodurilor diamagnetice de PtII. In ecart este reprezentat „fit-ul‖ utilisind hamiltonianul H 2J rS Mn1 rS Mn1 DMn (Sz,Mn1 2 Sz,Mn2 2 ) , unde S - spin, J - constanta de cuplare magnetică, D – anisotropia. În cazul liniei roşii se ţine cont numai de interacţiunea în dimeri şi observăm că la temperatura joasă modelul nu-i compatibil cu comportamentul magnetic experimental, iar în model (linie albastră) se ţine cont de influenţa anisotropiei şi a interacţiunilor antiferromagnetice între dimeri. Astfel poate fi obţinută o compatibilitate între datele experimentale şi cele teoretice, unde DMn/kB = 1.0(1) K si J/kB = +1.9(1) K. Aşa dar în urma reacţiei de cuplare a fost obţinută o reţea bidimensională 2D nouă {[[Mn(saltmen)]2]4[Pt(CN)4]}n, ce manifestă un comportament de moleculă magnetică.