Problema morţii, tot aşa de importantă ca şi cea a naşterii, a fost dintotdeauna în gândurile oamenilor. Cu naşterea lucrurile stau mai simplu – urma viaţa. Viaţa după naştere era un lucru clar şi comensurabil. Dar ce urma după moarte era, este şi, credem, va mai fi mult timp o enigmă, fiind inventată credinţa în „viaţa veşnică” după moarte. De la primele izvoare scrise traco-geţii sunt aceia care „se cred nemuritori” (Herodot). În studiul de faţă intenţionăm să abordăm „veşnica” problemă a existenţei omului – moartea, care este şi ea o formă a vieţii şi pe care o încununează într-o formă sau alta. Iniţial moartea părea o continuare a somnului şi doar mai târziu din cauze, poate în primul rând ecologice şi de igienă, defuncţii au început să fie îngropaţi simplu (în poziţia celui ce doarme chircit pe o parte), iar cu timpul, procedura capătă o pondere spirituală – urmându-se anumite acţiuni, care ulterior, completându-se devin elemente de rit şi ritual. Se mai adaugă aici şi credinţa despre suferinţa care mântuieşte, de moartea care trebuie experimentată voluntar pentru a se dobândi Viaţa veşnică. Comparativ cu perioada hallstattiană târzie (mijlocul sec. VII – sec. V î.Hr.), când în arealul tracilor septentrionali este atestată o varietate contrastantă de rituri şi ritualuri, fapt datorat diferitelor grupuri culturale zonale, către sfârşitul sec. V î.Hr. şi mai ales în sec. IV– III î.Hr. practicile funerare se uniformizează, în calitate de rit funerar de bază evidenţiindu-se incineraţia (fiind atestate şi inhumaţii), iar pentru perioada de la sfârşitul sec. III î.Hr. până la cucerirea romană siturile funerare dispar (forme nesesizabile arheologic). Pentru traco-geţi moartea nu era un prilej de tragedie şi tristeţe. Dimpotrivă, conform izvoarele scrise aceştia plângeau, rupându-şi părul din cap la naşterea copiilor, pe care îi deplângeau pentru greutăţile care urmau a le întâlni în viaţă. La decesuri, înmormântări şi ospeţele funerare erau veseli: cântau, dansau. Un alt prilej de bucurie era motivat de credinţa în nemurire. La traco-geţi, ca de fapt şi la multe alte popoare şi pentru diferite epoci istorice dispunem şi de întruchiparea materială a „morţii simbolice”, element care poate fi sesizat arheologic. Acestea sunt mormintele cenotaf. Izvoarele scrise antice conţin informaţii preţioase referitor la lumea spirituală: rit şi ritualurile de înmormântare în raport cu zeităţile lor, „patroni” ai lumii de dincolo – chtonianul Zamolxis/Zalmoxis (inhumaţii) şi uranianul/celestul Gebeleizis (incineraţii). Sunt relevante credinţele religioase în legătură cu vinul şi creşterea viţei-de-vie. Pentru epoca discutată în arealul traco-geto-dacic este foarte răspândit cultul lui Dionysos, demonstrat prin numeroasele reprezentări votive ale zeităţii respective în cele mai diferite spaţii. Taina pregătirii vinului de rând cu neputinţa şi frica oamenilor faţă de anumite fenomene naturale nefaste ocupaţiilor acestora s-au reflectat în apariţia unor rituri şi ritualuri. Se atrăgea atenţia la ciclul schimburilor anotimpurilor, mişcarea aştrilor, aducerea ofrandelor şi jertfelor, îndeplinirea ritualurilor corespundeau perioadelor când zeităţile le aşteptau. Dionysos primul a obţinut vinul mustuind bobiţele cu mâna. La alaiurile dedicate acestuia, în care luau parte şi populaţia barbară extazul vakhanalic se atingea prin consumul excesiv de vin, sunetele unei muzici exaltatoare, dansuri ritmice. La Tyras, pe lângă cultul clasic al lui Dionysos era destul de popular cultul sincretic a lui Dionysos-Sabazis (varianta tracică a zeităţii), care ulterior se contopeşte cu Zeul suprem, deseori identificat cu Zeus-Sabazis şi Eroul-călăreţ trac. Acest zeu a învăţat oamenii să culeagă strugurii ameţitor şi să sărbătorească nopţile. Ritualurile aveau un caracter orgiastic, însoţit de jertfe şi extazul femeilor, pe primul plan fiind strugurii şi consumul excesiv al vinului. Influenţa cultului dionysiac asupra spiritualităţii şi închipuirilor religioase a tracilor septentrionali nu depăşea cadrul folosirii vinului în procesele funerare şi de pomenire, aducerea jertfelor şi utilizare cotidiană. Beţiile fără măsură în cadrul sărbătorilor dionysiace erau parte componentă a cultului zeului vinului. Îmbătându-se oamenii se dedau complet voinţei zeităţii, devenind ca şi acesta veseli, nesăbuiţi în plăceri trupeşti. Cu cât mai mult omul se elibera de eu-l său obişnuit el trecea în stăpânirea zeului. Eliberându-se, sub influenţa licoarei dionysiace de restricţiile cotidiene, persoana „murea” pentru viaţa pământească şi se deda vieţii „veşnice”, în procesul căreia, vinul devenea un mijloc de trecere din lumea reală în spaţiul ireal, mai aproape de centrul divin al universului. În acelaşi timp vinul putea transporta pe cei morţi în lumea umbrelor şi ale spiritelor, fiind o chezăşie a unei vieţi noi. Anume această ultimă supoziţie îndreptăţeşte utilizarea vinului drept o acţiune rituală, cu profunde subînţelesuri mistice. Esenţa htonică a vinului este reflectată în faptul că strugurii, bobiţele şi mustul repetau soarta zeului, suferind. Acestea „se chinuiau” în timpul culesului, apoi în procesul stoarcerii se dezmembrau, îşi pierdeau unitatea şi piereau pentru ca ulterior, într-o nouă calitate să renască în vasele de păstrare cu o mare forţă şi măreţie. Zdrobirea bobiţei, ca şi orice jertfă, este o chezăşie a renaşterii. Foarte probabil, la tracii septentrionali, vinul în vase mari se îngropa în pământ (murea şi se înmormânta), ca după o perioadă de timp să se dezgroape şi să renască. Un alt aspect al procesului de moarte-înviere în contextul credinţelor dionysice îl constituie utilizarea de foarte multe ori a vaselor de păstrare a vinului – amforele, pithosurile – în cadrul plasării mormintelor, de cele mai dese ori de copii. Cu ultima este legată şi vechea închipuire cosmogonică despre folosirea lutului în calitate de material iniţial de creare a omului, uneori acesta fiind amestecat cu „sângele domnului”.