Astăzi mai mulți cercetători încearcă să conștientizeze statutul analizei muzicale, să releve locul și rolul ei în contextul studierii și înțelegerii muzicii. Pornind de la etimologia cuvântului analiză care provine de la grecescul ἀνάλυσις (care înseamnă descompunere, disociere) preluat ulterior în toate limbile europene prin latinescul analysis, precum și de la definiția lui în DEX pe care o vom extrapola asupra muzicologiei, vom înțelege prin analiză metoda de studiere a muzicii prin descompunerea întregului în părţi componente şi cercetarea lor separată. Studiind însă definiția termenului în mai multe dicționare și enciclopedii muzicale observăm o ”emancipare” a acestuia și echivalarea lui cu cercetare științifică a muzicii în general. A se vedea în acest sens spre exemplu definiția din Enciclopedia muzicală. Vorbind despre analiză firesc apare întrebarea ce analizăm? Poate fi oare analizată muzica ca atare, adică muzica în totalitatea și diversitatea ei ori analizăm ceva anume din ceea ce încape în sensul cuvântului muzică? De cele mai dese ori analiza muzicală era orientată spre studierea operei muzicale ca artefact, ca ceva stabil, autonom, finit, fixat sub forma partitură. Astfel opera muzicală era analizată cu scopul descoperirii coerenței interne a componentelor sale. Această abordare a fost una predominantă în secolul XX și continuă să fie foarte puternică și în prezent. În ultimul timp analiza tot mai frecvent se deschide către aspectele mobile, schimbătoare ale operei muzicale acestea fiind legate de interpretare, recepție și existența ei într-un anumit mediu contextual. Totodată, în contextul diversificării extraordinare a practicii componistice pe tot parcursul sec.XX și acum la începutul sec.XXI, muzicologia se vede nevoită de a-și diversifica modalitățile de abordare a fenomenelor muzicale care nu se mai încadrează în limitele deduse și stabilite cândva cu ajutorul analizei. Odată cu aceasta se modifică și însăși viziunea asupra analizei muzicale, aceasta încetând să fie văzută ca o metodă precisă de cercetare a muzicii care a și-a demonstrat eficiența în studierea unor fenomene deși irepetabile, dar totuși mai mult sau mai puțin similare în construcția lor. Astăzi noțiunea de analiză tinde să se transforme într-un concept care poate presupune orice abordare și fără a exclude niciunul dintre mijloacele de expresie, niciunul dintre parametri de organizare a evenimentelor sonore, niciunul dintre factorii ce coordonează o operă muzicală își propune să explice structurile anume acestei muzici. Însă muzica nu e doar structură, ea mai întâi de toate pretinde să fie sens. Și analiza muzicală întotdeauna (în diferite perioade în diferită măsură) a încercat să depășească limitele structurii și să se extindă și asupra descifrării, interpretării și înțelegerii sensului. Deoarece conținutul muzical nu poate fi exprimat altfel decât prin mijloace muzicale, analiza acestuia adesea implică evaluarea abstractului, descriind caracteristici care nu sunt evidente într-o partitură, dar care se developează din considerarea anumitor idei teoretice care au fost dezvoltate în anumite contexte culturale și istorice.