Cuptorul a fost din cele mai vechi timpuri unul din componentele importante ale locuinței, folosit pentru pregătirea bucatelor și a pâinii, loc pentru dormit, pe el erau uscate hainele, productele, tot el încălzea locuința, o bună parte a vieții fiind concentrată în jurul cuptorului. Nu întâmplător, după dimensiunile sale, cuptorul rusesc ocupa un sfert al spațiului interior al casei țărănești. Cuptorul a apărut în Moldova, după opinia unor etnologi, în secolele XVII-XVIII, odată cu venirea primilor ruși de credință creștină veche (staroveri), veniți din diferite gubernii ale Rusiei în căutarea salvării de represaliile bisericii oficiale. Prototipul cuptorului rus este pietroiul din secolele IX-XII, boltit semisferic, cunoscut în Moldova din cercetările arheologice. Cuptorul boltit cu foc închis a înlocuit vatra deschisă a geto-dacilor. Treptat cuptoarele s-au răspândit și în locuințele populației moldovenești, dublând vetrele deschise. Cuptorul, în casele rușilor de rit vechi, a păstrat aspectul cuptorului rus, în componența căruia intra și patul (полати) din carcasă de lemn, instalat între cuptor și peretele lateral al casei. La sudul Moldovei cuptorul este dotat cu pat din pământ, mai lat decât cuptorul rusesc, încălzit printr-o sistemă de canale cu aerul cald din cuptor. Patul este folosit pentru dormit (лежанка), acoperit cu covoare de casă, exemplu de întrepătrundere a influențelor orientale și ruse și în decorul locuinței.   Partea cuptorului cu plita pentru pregătirea hranei a fost scoasă din odaie și instalată în tindă, în cameră rămânând corpul orb, soba (груба), destinată încălzirii camerei. Cuptoarele în casele moldovenești sunt mai modeste, dictate de mărimea familiei, starea materială și factorii climaterici. Un fenomen dictat de condițiile climaterice este apariția cuptoarelor de vară sub un adăpost de carcasă, plite pentru prepararea hranei și cuptoare pentru coacerea pâinii.