Când ne referim la ansamblul interferențelor culturale în arta națională avem în vedere, desigur, manifestarea acestora în societatea modernă și, cu precădere, în viața contemporană, într-un proces dinamic. Dar fără îndoială că rezultatele observațiilor noastre nu pot ocoli începuturile lungului demers pornit de la întruchipările cele mai palide din timpurile arhaice întâlnite în cadrul sincretismului primitiv până la existența manifestărilor autonome ale diferitelor manifestări ale artei, întâlnite în timpuri mult mai târzii. Date fiind însă limitele reduse ale prezentei lucrări, referințele noastre privind exprimarea sincretică arhaică vor fi făcute doar în trecere. La fel, nu vom da extensie comentării importanței factorilor de mediu și a celor socio-culturali, care au contribuit substanțial, în acele timpuri, la formarea și evoluția gândirii și comportamentelor grupurilor umane în cadrul naturii înconjurătoare. Pentru omul acelor timpuri îndepărtate universul înconjurător se înfățișa ca o totalitate, dar atât universul natural cât și cel al cunoașterii erau limitate. Toți membrii grupului aveau cam aceeași cantitate de cunoștințe în legătură cu cele ce-i înconjurau. De asemenea, limbajul număra puține cuvinte. Poate că vorbirea metaforică a oamenilor acelui trecut îndepărtat se explică și printr-o explicabilă sărăcie a limbajului. Prin urmare, formulările pentru denumirea unor noi realități cuprindeau și cuvinte privitor la cele deja cunoscute: părți ale corpului, obiecte din natura imediat înconjurătoare (braț de apă, mână de pământ etc.). Unele din acestea s-au transmis de-a lungul timpului până în zilele noastre („Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;”- Eminescu).