Influenţe străine asupra sistemelor naţionale de drept. Cazul Codului civil, 1864
Закрыть
Articolul precedent
Articolul urmator
748 24
Ultima descărcare din IBN:
2024-01-25 09:34
SM ISO690:2012
COPTILEŢ, Valentina. Influenţe străine asupra sistemelor naţionale de drept. Cazul Codului civil, 1864. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe juridice. Ştiinţe economice. , 26-28 septembrie 2013, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2013, R, SJ, SE, pp. 81-83.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
R, SJ, SE, 2013
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 26-28 septembrie 2013

Influenţe străine asupra sistemelor naţionale de drept. Cazul Codului civil, 1864


Pag. 81-83

Coptileţ Valentina
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 3 iunie 2020


Rezumat

Evoluţia istorică a culturii juridice a ţărilor civilizate demonstrează că fiecare popor îşi elaborează şi dezvoltă legislaţia proprie în baza tradiţiilor naţionale, dar şi sub influenţa receptării legislaţiei altor state, care pe parcursul istoriei au fost determinate de varii factori. Astfel, sistemele naţionale sunt influenţate prin contribuţii externe, care pot proveni din aşa fenomene ca: păstrarea, exportarea, asimilarea sau adoptarea unui anumit sistem de drept [1, p.27]. Istoria dreptului cunoaşte câteva mari procese de recepţie a dreptului care au afectat teritorii deosebit de mari, chiar continente întregi ca: receptarea dreptului roman, care a fost aplicat secole de-a rândul în multe state din Europa, chiar şi după dezmembrarea Imperiului Roman, recepţia dreptului francez, care a influenţat puternic cultura juridică a sec.XIX etc. Secolul XIX în istoria Europei este numit secolul naţionalităţilor. Ţările europene în dorinţa de a-şi edifica independenţa prin autonomie juridică şi modernizarea statului au optat pentru codificări – luând ca model Codul civil al lui Napoleon. Toată cultura juridică a sec. XIX a fost dominată de exegeza acestui cod [2, p.66]. Este şi cazul României.  Iniţiativa elaborării proiectului de Cod civil a aparţinut domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În acest sens, s-au constatat diverse iniţiative a mai multor oameni politici din acea perioadă. Astfel, la 13 octombrie 1859, ministrul de justiţie adinterim din Ţara Românească, Gh.Creţeanu, a propus domnitorului „condicile franceze” evocând împrejurarea că pentru întocmirea unui nou corp de legi sunt necesari mulţi ani şi pe lângă aceasta „cele mai multe staturi civilizate au adoptat condicile franceze ca cele mai perfecte ” [3, p.180]. Codul civil român a fost elaborat în 1864 de către membrii Consiliului de Stat. Comisia a definitivat Codul civil în şapte săptămâni. Această grabă a fost în dauna perfecţiunii lucrării, ea explică cea mai mare parte din lacunele, erorile, contrazicerile şi nesiguranţa expresiei de care suferă Codul. Elaborând Codul civil după modelul Codului civil francez, Comisia de redactare a ţinut cont şi de „ proiectul de Cod civil italian, de unele legi speciale cum a fost cea franceză privind transcripţia din 1853 şi cea belgiană din 1851 privind ipoteca, precum şi de normele juridice de drept românesc” [4, p.20].Ca şi modelul său francez, Codul civil român era alcătuit dintr-un titlu preliminar (art.1- 5), şi trei cărţi: I. „Despre persoane” (art.6-460); II. „Despre diferite modificaţiuni ale proprietăţii” (art.461-643); III. „Despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea” (art.644-1910) şi dispoziţii generale (art.1912-1914). Cărţile erau împărţite în titluri, acestea în capitole, acolo unde era nevoie, în secţiuni. Împărţirea era criticabilă din cauza disproporţiei dintre cartea a treia şi celelalte două, dar este explicabilă [5, p.47]. Elogiat de cei ce i-au văzut, pe bună dreptate, însemnătatea pentru România modernă şi criticat de cei ce l-au redus la o simplă copie a Codului civil francez din 1804, Codul a fost principalul izvor ce a stat la baza reglementărilor raporturilor de drept civil. Inspirat din Codul civil francez şi din alte legislaţii europene înaintate la acea perioadă, dar şi menţinând ceea ce intrase în tradiţie pe baza vechilor legiuiri româneşti, Codul civil a creat un cadru juridic necesar pentru dezvoltarea noilor relaţii de proprietate privată, a introdus norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate [6, p.163]. La baza reglementărilor juridice a raporturilor civile s-au pus importante principii de drept ce au avansat legislaţia civilă română între cele mai progresiste din perioadă. Astfel situaţia juridică a persoanelor a avut la bază proclamarea tuturor oamenilor ca persoane egale şi libere.  Reglementarea relaţiilor de rudenie, în mare parte, au fost preluate din legislaţia anterioară, care era superioară Codului civil francez, privind încheierea şi desfacerea căsătoriei şi egalitatea soţilor la invocarea motivelor de divorţ (în special adulterul), menţinând prin aceasta tradiţia. Uneori Codul civil român, deviind de la tradiţia juridică naţională, urmează Codul francez şi da o reglementare mai slabă ca interdicţia cercetării paternităţii dispusă de Codul civil francez. Cu toate acestea, practica a mers pe calea aplicării teoriei responsabilităţii civile (art.998 CC), obligând bărbatul să plătească cheltuielile necesare pentru întreţinerea şi educarea copilului, sau cel puţin o parte din ele.  Codul a reglementat proprietatea şi dreptul de proprietate ca suma celor trei atribute: jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi. Posesia era determinată ca stăpânirea unui bun. În materie de obligaţii Codul reieşea din următoarele principii fundamentale: autonomia de voinţă, egalitatea părţilor în faţa legii şi libertatea părţilor în contract.   Succesiunea, despovărată de privilegiul masculinităţii din dreptul medieval, a fost reglementată ca una din instituţiile chemate să apere noul tip de proprietate.Cele menţionate ne permit să concluzionăm că Codul civil român de la 1864 a avut calităţi mari, a oferit un larg câmp de afirmare a relaţiilor bazate pe proprietatea privată, a stimulat dezvoltarea acestora, a pus pe baze noi relaţiile dintre persoane, a determinat importante schimbări de mentalitate, a contribuit la crearea unui sistem de drept civil modern, care să corespundă celor mai înalte exigenţe ale epocii. Unii autori afirmau că acest cod este o formă fără fond, nu corespundea realităţilor economice [7, p.225], tradiţiilor şi moravurilor poporului, a fost lucrat în grabă, are multe greşeli de redacţie [8, p.201]. S-au adus învinuiri că, prin introducerea lui, datorită unei hotărârii grăbite, s-a rupt legătura cu trecutul.  Criticele au fost, în cea mai mare parte, nefondate, sau în tot cazul exagerate. Codul nu a fost o simplă traducere, ci reprezenta o îmbunătăţire vădită a Codului francez, având ca bază principală romanitatea. Introducerea Codului la 1864, fără amânare şi discuţii lungi, s-a impus din necesitatea foarte urgentă a unificării legislative. Cât priveşte critica referitoare la tehnica constructivă a Codului, deşi repartizarea materiilor este câte o dată lipsită de rigurozitate şi de ordine, ea nu trebuie exagerată, deoarece Codul este o lucrare, înainte de toate, practică, de la care se cere, în primul rând, o expunere clară şi simplă. Lacunele şi imperfecţiunile Codului au fost împlinite şi modificate prin legi posterioare, doctrină şi jurisprudenţă. Modificat şi adus în concordanţă cu rigorile timpului (chiar nici regimul comunist nu l-a abrogat), Codul civil român de la 1864 a fost până în 2011 principalul izvor de Drept civil român.