Exigenţele sistemului de învăţământ actual solicită schimbări de esenţă şi reconsiderarea reflecţiilor asupra modalităţilor de realizare a complexului proces instructiv universitar. Mai întâi de toate, s-a modificat radical ponderea rolului fiecărui actant şi factor decisiv antrenat în atare proces, determinat de evoluţia în ritmuri rapide a diverselor ştiinţe studiate pe dimensiunea învăţământului superior, de nevoile în permanentă schimbare ale societăţii actuale, toate acestea solicitând o stringentă necesitate a realizării aplicaţiilor şi implementărilor, aflate şi ele într-o dezvoltare continuă. În literatura de specialitate s-a accentuat că modelul de astăzi al societăţii prospere este cel al „societăţii cunoaşterii” şi veriga învăţământului superior de cea mai mare rezistenţă, acesta având menirea să pregătească specialişti de performanţă, care să facă faţă provocărilor de mâine ale timpului şi societăţii. În contextul acestor idei, orientările de bază în învăţământ vizează „examinarea, conştientizarea şi căutarea unor soluţii adecvate la marile provocări şi solicitări la care ne supune ascensiunea unei societăţi fundamentată pe cu noaştere”, ceea ce înseamnă că „ea va deveni şi una a învăţării, a instruirii”, procesul instruirii impunându-se „ca o activitate fundamentală a societăţii”, de o importanţă covârşitoare în noile condiţii [1, p.18]. Or, acest fapt indică evident asupra pregătirii studenţilor pentru o activitate definită drept învăţare pe tot parcursul vieţii, ceea ce presupune o permanentă informare în domeniu, reordonare şi reîncadrare în sistemul de cunoştinţe şi dobândirea abilităţilor de renovare a viziunii profesionale şi de performare a competenţelor achiziţionate, vector indicat şi de însuşi conceptul de competenţă, care, pe bună dreptate, este „un summum de achiziţii (cunoştinţe, priceperi, deprinderi), o actualizare şi o contextualizare a acestora în rezolvarea unor fapte concrete de ordin existenţial” [2, p.21]. Cuvintele-cheie: actualizare şi contextualizare ne induc la ideea reierarhizării competenţelor definitorii pe care trebuie să le deţină tinerii studioşi, o miză de prim rang în instruirea universitară de calitate devenind formarea competenţei textuale la studenţi, care asigură viabilitatea dobândirii competenţei cap de afiş: de a învăţa pe tot parcursul vieţii, fără de care specialistul de mâine va fi repede scos din circuitul valoric al resurselor umane de înalt profesionalism, deci şi de pe piaţa muncii. Dihotomia pedagogică informare – formare presupune o permanentă procesare a unor diverse texte, în majoritate covârşitoare de factură ştiinţifică, dar şi publicistice, uneori şi literare, în baza cărora studenţii îşi conturează profilul de viitor specialist în domeniu, îşi precizează propriile aşteptări de la viitoarea lor activitate profesională, racordându-le necondiţionat la orizontul de aşteptare al societăţii şi al timpului în cadrul cărora se vor afirma şi vor exista. De aici imperativul proiectării în curricula disciplinelor incluse în Planul de învăţământ al instruirii universitare a competenţei textuale, care presupune aplicarea şi dezvoltarea mai multor competenţe prevăzute şi urmărite de curricula şcolară, cum sunt, în primul rând, competenţele de înţelegere, rezumare, procesare selectivă, recreare a unui text informativ. Deseori, aceste competenţe se pierd sau se diminuează ca valori pedagogice în cadrul instruirii universitare, axate de către profesorii disciplinelor pe recuperarea unor aspecte ale conţinuturilor sau pe achiziţionarea noilor conţinuturi, reemise de către studenţi la nivel reproductiv or lăsaţi, mai mult pe cont propriu, să-şi replieze deprinderile în materie de lucru intelectual cu metatextele şi cu textele ştiinţifice, care, se ştie, au un grad sporit de complexitate şi conţin tendinţa de închidere a sensurilor în faţa individului în proces de iniţiere în ştiinţa studiată. În acest plan, profesorul, ca actantmediator al instruirii/formării viitorului specialist şi ca model de acţiune pedagogică, este în drept să-şi proiecteze în cadrul triadei obiectivelor prevăzute de curricula universitară, elaborate la disciplinele predate, şi obiective de referinţă care să urmărească formarea competenţei textuale la studenţi, în demersul lor de producere de noi cunoştinţe, de achiziţionare a deprinderilor/competenţelor practice, fie şi primare, în domeniul ales. Este de reţinut că studiile teoretice – baza dezvoltării ştiinţelor şi a noii societăţi axată pe cunoaştere, sunt tot mai aprofundate şi complexe, iar cele aplicative – tot mai surprinzătoare prin calităţile inovatorii, astfel încât dezvoltarea şi probarea de către studenţi a capacităţii generale de gândire, înţelegere, discernere şi ierarhizare a informaţiei ştiinţifice, în funcţie de problemele şi aspectele definitorii ale disciplinei studiate, racordarea lor la realităţile sociale şi de producţie/activitate practică în domeniu, trebuie să asigure o pregătire profesională individuală în baza fuziunii organice a formaţiei intelectuale cu cea practică.  Un spaţiu informativ-formativ eficient îl oferă studentului textul specializat (cel receptat sau cel produs), care este şi divers ca structură, mesaj şi limbaj, indicat, în primul rând, pentru dezvoltarea competenţei de muncă intelectuală, de producere de cunoştinţe personalizate. Valorificarea textelor ştiinţifice: adnotarea, rezumatul, articolul, referatul, studiul ştiinţific, autoreferatul/teza ştiinţifică, monografia ş.a. reprezintă, precum se ştie, şi o metodă eficientă de dobândire (atât pe parcursul studiilor, cât şi al ulterioarei activităţi profesionale) a cunoştinţelor noi şi de elaborare a propriilor texte ştiinţifice: rezumatul/ prezentarea bibliografică, referatul, comunicarea ştiinţifică, articolul, tezele de an, de licenţă şi master, implicând neapărat şi rezultatele investigaţiei realităţii de faţă. Acest fapt se realizează prin eforturile proprii ale studenţilor, dar care trebuie să beneficieze de indicaţii, ghiduri şi alte suporturi metodice din partea profesorului în materiile ştiinţei date şi antrenat în redactare ştiinţifică a acestor tipuri de texte, prin care studenţii îşi probează arsenalul de competenţe achiziţionate la discipină şi se lansează într-un nou parcurs de devenire profesională. Este evident că acest fapt e foarte important pentru tânărul specialist în competitivitatea profesională de viitor. Textul are o existenţă latent-obiectivă, care devine manifestă şi furnizează o multitudine de informaţie de diversă natură doar dacă studentul reuşeşte să-l proceseze pe niveluri diferite. În acest scop, studenţii trebuie familiarizaţi cu principiile metodologice ale unui text ştiinţific, cu particularităţile textului ştiinţific specializat ca limbaj, structură şi mesaj, cu operaţii, mecanisme şi strategii de lucru determinate de scopurile, interesele şi obiectivele urmărite, ceea ce presupune cunoaşterea principiilor hermeneuticii textuale şi a regulilor metodologice de interpretare a textului, baza formării la studenţi a competenţei textuale în cadrul instruirii universitare.  Pornind de la conceptele pragmaticii textului, e necesar ca studentul să poată extrage din text informaţia pe care acesta o conţine, o presupune, promite, implică, implicitează, să pună în legătură ceea ce identifică relevant în acel text cu întregul câmp intertextual în care îşi are el originea, precum şi cu cel cunoscut, însuşit deja, iar, în această bază, să producă noi cunoştinţe, restructurate într-un text propriu. Realizarea acestui scop poate fi asigurată prin concursul profesorului în relevarea dimensiunii valorice a textului dat în scopul formării profesionale a studentului, prin receptarea motivaţională de către student a informaţiei textului, prin abilitatea acestuia din urmă de a decoda informaţia textuală, prin transferul acestei informaţii în sistemul propriu de cunoştinţe şi în spaţiul complex de cunoaştere, care, la rându-i, constituie o bază pentru formarea capacităţilor creative autonome. Aşadar, textele de factură ştiinţifică deţin un evident potenţial formativ şi au resurse pedagogice profitabile pentru studenţi, dar acest potenţial rămâne inert şi textul ştiinţific se transformă într-un „bloc” informativ inoperabil, dacă nu vom recomanda studenţilor realizarea unor operaţii de semnificare necesare: comprehensiunea, discernerea/deblocarea, interpretarea, restructurarea, reemiterea, recodarea, scrierea, pentru care vom elabora obiective de referinţă, atingerea cărora asigură obţinerea competenţei textuale, condiţie necesară în instruirea universitară performantă.