Modernismul ca mişcare sintetică a rezultat în mare măsură din schimbările fundamentale în mentalitatea şi în structura existenţială a societăţii umane şi a fost determinat de impactul extraordinar asupra conştiinţei europene a studiului inconştientului iniţiat de Sigmund Freud şi continuat de discipolii săi, Alfred Adler şi Carl Gustav Jung.  Nimic din această confruntare de idei nu rămîne în afara sferei de interes a intelectualilor români din perioada interbelică. Într-un timp relativ scurt, practic doar două decenii, romanul românesc traversează vîrste diferite, trecînd de la realismul epic, orientat exclusiv spre lumea exterioară, la realismul subiectiv, interesat să descopere realitatea infinit mai complexă a spiritului. Este evidentă opţiunea unora dintre scriitorii interbelici pentru relativizarea perspectivei narative, obţinută adeseori prin multiplicarea punctelor de vedere asupra aceluiaşi eveniment, ceea ce duce la abandonul privilegiului narativ, pentru analiza în profunzime a conştiinţei personajelor în detrimentul acţiunii şi cauzalităţii. Necesitatea de a oferi viziuni asupra lumii, şi nu fotografii sau descrieri ale acesteia, determină o altă strategie narativă şi o altă atitudine faţă de tehnica romanescă, ani de-a rîndul considerată un fel de cenu- şăreasă a genului. Subiectivarea discursului şi recunoaşterea primordia- lităţii subiectului şi atitudinii sale faţă de obiect şi realitate a deschis noi posibilităţi de manifestare a perspectivei narative homodiegetice.  Acest moment coincide cu apariţia la critici şi la scriitori a nemulţumirii faţă de libertăţile pe care şi le lua romancierul tradiţional şi, mai ales, faţă de intruziunile lui perturbatoare în desfăşurare acţiunii. Într-un cuvînt, „dictatura” auctorială e înlăturată în favoarea „democraţiei” şi a relativismului caracteristice mentalităţii moderne.  Naraţiunea homodiegetică a permis constituirea unui nou model al realităţii, a unei paradigme literare întemeiată pe opoziţia real/imaginar, în care este estompată exigenţa certitudinii şi se procedează la o recreare poetică a realului prin intermediul memoriei involuntare, imaginaţiei, visului. În aceste romane personajul, intriga, povestirea capătă un caracter relativ, plasîndu-se sub semnul incertitudinii. Putem afirma că într-o anumită măsură modernizarea romanului românesc interbelic a însemnat trecerea de la naraţiunea heterodiegetică cu narator omniscient şi omniprezent la naraţiunea homodiegetică în care naratorul este un personaj participant sau martor la evenimente.