Coraportul polisemie / derivare semantică
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
793 18
Ultima descărcare din IBN:
2024-02-27 22:24
SM ISO690:2012
BALANICI, Lucia. Coraportul polisemie / derivare semantică. In: Tradiţie şi modernitate în abordarea limbajului: Materialele colocviului comemorativ international consacrat aniversării a 65-a de la naşterea profesorului Mircea Ioniţă, 25 noiembrie 2006, Bălţi. Bălţi: Universitatea de Stat „Alecu Russo" din Bălţi, 2006, pp. 165-169. ISBN 978-9975-50-014-2 .
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Tradiţie şi modernitate în abordarea limbajului 2006
Colocviul "Tradiţie şi modernitate în abordarea limbajului"
Bălţi, Moldova, 25 noiembrie 2006

Coraportul polisemie / derivare semantică


Pag. 165-169

Balanici Lucia
 
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi
 
Disponibil în IBN: 24 martie 2020


Rezumat

Pentru a pătrunde în esenţa modificărilor ce se produc în subsistemele limbii şi, în special, în cel glosematic, este necesar să ne bazăm pe un studiu orientat în două direcţii, în două domenii diferite, ce se influenţează şi se determină reciproc. Acestea sînt: domeniul realităţii linguale şi domeniul realităţii extralinguale, domenii care, printr-o interferenţă de relaţii, formează tabloul glotic al lumii. Toate metamorfozele ce se produc în sistemul realităţii extralinguale se reflectă, în formă de unităţi linguale, în sistemul limbii, fapt prin care se şi explică, probabil, ipoteza conform căreia glosemele sînt oglinda realiilor şi a relaţiilor dintre ele, iar schiţa legăturilor logice dintre diferite realii, şi interacţiunea lor în realitatea extralinguală, se reflectă în sistemul de semnificaţi din limbă şi determină constituirea anumitor asociaţii, căi şi motive posibile de dezvoltare a structurilor semantice ale cuvintelor unei limbi. Evoluţia subsistemului lexico-semantic al limbii (evoluţia semantică a cuvintelor – metasemia, apariţia sensurilor şi a cuvintelor noi etc.), fiind condiţionată de schimbările din realitatea extralinguală, nu se poate produce în limbă independent de relaţiile semantice deja existente între elementele ei. Prin urmare, cuvîntul polisemantic poate fi analizat din perspectiva unei viziuni sema-onomasiologică, considerînd realitatea extralinguală o sursă generatoare de proiecţii linguale ale denotaţilor existenţi.[1, p.29]  Polisemia este tratată ca un fenomen ce constituie un raport semantic între sensurile motivate, exprimate prin forma unui singur cuvînt şi delimitate în text datorită poziţiilor diferite, ce se exclud reciproc.Ea este condiţionată de gîndirea linguală generalizată, întrucît anume această gîndire permite de a concentra şi a structura într-o unitate materială sonoră diverse sensuri.[5, p.92] În accepţia simplă şi destul de răspîndită, polisemia este capacitatea cuvîntului de a reflecta mai multe aspecte ale realităţii, iar faptul că un singur semn lingual desemnează o realitate extralinguală, pe lîngă o altă realitate de aceeaşi natură, că el este capabil să fie semn lingual pentru exprimarea unei realii numai dacă are această funcţie şi pentru altă realie, îi atribuie limbii calificativul de instrument al cunoaşterii.[9, p.232] Din această aserţiune rezultă că polisemia poate fi comparată cu un sistem constituit din două elemente asimetrice, în care unei singure expresii îi este atribuită o serie de sensuri.[6, p.55]  Polisemia este considerată drept un fenomen inevitabil în limbă şi, totodată, cea mai preţioasă calitate a limbilor naturale, condiţionată de antinomia limitat-nelimitat. Pe de o parte, vastitatea conţinutului conştiinţei umane, pe de alta, caracterul cantitativ limitat al inventarului de semne linguale determină polifuncţionalitatea unui complex sonor cu o structură semantică destul de dezvoltată.[6, p55] Potenţa creatoare a creierului omenesc este invers proporţională cu cantitatea de unităţi denominative ale unei limbi. Aceeaşi inversă proporţionalitate poate fi atestată şi la o eventuală comparare a efectivului de elemente ale realităţii cu efectivul de elemente lexicale dintr-o limbă, oricît de bogată sub raport cantitativ ar fi cea din urmă. Deci numărul de segmente ale realităţii, reflectate în conştiinţa noastră, este mult mai mare decît numărul de elemente lexicale, menite să le reflecte pe primele, iar „întrucît cantitatea de cuvinte este limitată, iar numărul de realii nelimitate, apare inevitabil situaţia în care unui singur cuvînt îi sînt proprii mai multe sensuri”.[6, p.56] Polisemia lexicală este generată de cauze eterogene: de ordin lingual, ontologic, gnoseologic şi psihologic.[2, p140] Cauza linguală a polisemiei este evoluţia internă motivată a cuvîntului, fapt ce ne permite să vorbim despre un sistem derivaţional de sensuri în structurile polisemantice, adică despre derivarea semantică, sistem în care sensurile sînt cumulate pe baza unor legităţi motivaţionale. [2, p.141] Cauzele ontologice ale polisemiei derivă din faptul că elementele realităţii înconjurătoare (substanţele, fenomenele, procesele, calităţile etc.) se întrepătrund, formînd continuumul lumii. Inexistenţa unor limite tranşante între obiectele realităţii crează premisele folosirii aceluiaşi cuvînt pentru denumirea unor obiecte diferite, dar care posedă însuşiri comune. [2, p.141] Gnoseologic, polisemia este generată de o particularitate a cunoaşterii umane ce urmează „un drum mereu ascendent şi mereu reversibil”, manifestîndu-se, în limbă, prin folosirea recursivă a unităţilor linguale; la baza acesteia stă asemănarea dintre obiectele „vechi” şi „noi” ale realităţii sau coincidenţa caracteristicilor funcţionale ale acestora; „cunoaştem noul prin intermediul unei experienţe deja dobîndite, ne depărtăm de la concret pentru a cuprinde lumea abstractului, colorîndu-l prin intermediul sensibilităţii senzoriale”. [2, p.141]  Cauzele analizate ale polisemiei se actualizează, de fiecare dată, prin apariţia sensurilor derivate din sensurile derivante, polisemia constituind aspectul rezultativ al procedeului de derivare semantică ce satisface necesitatea de noi unităţi de denominaţie. Se susţine că „derivarea semantică se manifestă sub forma polisemiei lexicale” [4, p.38] Limba este creatoare, ea posedă în sine o „putere generatoare” care o determină în mod normal să formeze sensuri lexicale noi în corespundere cu o experienţă concretă şi cu condiţiile pragmatice ale comunicării, în baza mecanismului lingvo-gnoseologic. În cazul cînd pentru o realie nouă se potriveşte o unitate linguală veche, această unitate îşi completează structura semantică, modificîndu-şi şi legăturile stabilite deja în paradigma sa semantică. Studierea polisemiei în coraport cu teoria denominării aruncă o nouă lumină asupra cauzelor apariţiei noilor sensuri. Polisemia se prezintă ca o manifestare a legăturilor fireşti dintre elementele unui tot întreg ce formează, în structura semantemului, o ierarhie de sememe. Existenţa polisemiei ca atare implică clasificarea sensurilor cuvîntului polisemantic şi stabilirea tipului şi locului fiecărui sens în structura semantică a acestuia, or, o astfel de structură se formează ca rezultat al derivării semantice din necesitatea de a desemna realii noi sau recent apărute. Conform opiniei lui V.Pisani, adevărata cunoaştere a provenienţei şi a evoluţiei sensurilor unui cuvînt polisemantic se întemeiază pe o analiză etimologică şi pe aserţiunea că există sensuri primare (etimonul) din care provin, direct sau indirect, sensurile derivate, secundare în raport cu primele. O structură cu o ordine interioară strictă, argumentată ştiinţific, ar fi cea în care elementele s-ar distribui conform cronologiei apariţiei lor în diacronie, în concordanţă cu anumite legităţi, şi nu haotic.[9, p.33] . Atît în lingvistica română, cît şi în cea franceză, termenii „derivare semantică” şi „polisemie” sînt deseori utilizaţi în acelaşi context, iar procesul polisemizării, adică mecanismul prin care cuvîntul îşi lărgeşte sfera semantică, este privit ca derivare semantică.[4, p.39] Polisemizarea îşi află afinităţi directe, ca termen, cu derivarea semantică. Cu toate acestea, termenii în cauză nu se pot suprapune. Polisemia şi derivarea semantică se presupun reciproc, primul fiind de natură exclusiv semasiologică, al doilea – de natură sema – onomasiologică. Polisemia constituie un sistem derivaţional de sensuri, format în rezultatul derivării semantice. Elementele unui astfel de sistem posedă un grad mai mic sau mai mare de dependenţă unele de altele, realizarea cantitativă a căruia depinde de tipul filiaţiei sensurilor, ce se produce în cazul fiecărui tip de polisemizare, altfel spus, de direcţia în care se produce derivarea semantică. O analiză a unui cuvînt polisemantic este de neconceput fără consemnarea faptului că acesta este rodul derivării semantice, procedeu al denominării ce generează constituirea şi funcţionarea paradigmelor semantice. [6, p.54] Conform unor aserţiuni, polisemia şi derivarea semantică sunt generate de o tendinţă a economiei în limbă. O altă cauză rezidă în caracterul mereu ascendent şi mereu reversibil al cunoaşterii. [6, p.55] Derivarea semantică înglobează, într-un anumit fel, procesul polisemizării, care constituie latura internă, semasiologică a procedeului derivării semantice. În ceea ce priveşte aferenţa polisemiei cu teoria denominării, polisemia este generată de „posibilitatea de reflectare, prin cuvînt, a ordinii şi interrelaţiilor din natură, a jocului continuu a gîndirii de la concret la abstract, de la particular la general, de la propriu la figurat”, or, în aceasta rezidă importanţa reflectării şi motivării ca etape ale procedeului denominării elementelor realităţii. Atît apariţia sensurilor noi, ca proces, cît şi constituirea structurilor polisemantice, ca efect al procesului consemnat, decurg din necesităţile denominării şi sînt indispensabile de realizarea procedeului de derivare semantică. [6, p.53] Polisemia reflectă şi tendinţa omului spre expresivitate, de aceea un dicţionar dialectal e necesar să conţină anumite menţiuni stilistice, căci unele sensuri derivate inserează şi anumite valori conotative, sesizate şi depistate în context, de altfel, polisemia şi contextul formează un suport integral pentru organizarea şi funcţionarea sistemică a limbii.[7, p.131]  La clasificarea cuvintelor în monosemantice şi polisemantice, apare problema delimitării cuvintelor polisemantice de cuvintele cu „semnificaţie largă” – o varietate a semanticii lexicale. Se susţine că numărul cuvintelor de acest fel este redus în limbă. Cuvintele cu o semnificaţie largă sînt înzestrate cu un singur sens constant, dotat cu capacitatea de a-şi lărgi, în general, volumul şi de a se face util în situaţii concrete de vorbire. Aceste cuvinte nu pot fi considerate polisemantice din cauză că se folosesc cu unul şi acelaşi sens care, de fiecare dată, în contexte diferite, constituie o variantă a unui singur sens larg. În context, sensul larg întotdeauna se îngustează, se specializează. De altfel, e remarcabil rolul contextului şi pentru cuvintele polisemantice: „ele se concretizarea în actul de comunicare scrisă, orală sau gîndită prin fiecare din sensurile lor, niciodată global”. Sensurile cuvîntului polisemantic se stabilesc în comunicare, contextului revenindu-i sarcina de a alege, în dependenţă de situaţii concrete, un sens sau altul.[3, p.20] În concluzie, susţinem că structurile polisemantice constituie o totalitate de elemente virtuale, între care există relaţii de condiţionare şi determinare reciprocă şi că aceste elemente virtuale se actualizează în cazuri concrete de comunicare, adică în context. Derivarea semantică se produce în concordanţă cu necesităţile denominării: apar sensuri lexicale, din necesitatea de a denumi obiecte recent apărute, pe baza asemănărilor dintre obiectele „vechi” şi „noi” ale realităţii sau graţie coincidenţei anumitor caracteristici ale acestora. Acest procedeu se realizează în procesul de cunoaştere a noilor realii. Structurile polisemantice constituie sisteme derivaţionale în care sensurile sînt cumulate conform unor legităţi motivaţionale. Aceste sisteme sînt rezultatul procedeului de derivare semantică.