Cei mai mulţi lingvişti, care s-au pronunţat pe marginea locuţiunilor, au încercat să dezvăluie şi, implicit, să demonstreze, natura lor de unitate frazeologică, un atare punct de vedere fiind determinat de mai mulţi factori. Remarcăm, în primul rînd, faptul că o parte de „vină”, pentru situaţia creată, revine însăşi semnificaţiei iniţiale neterminologice a cuvîntului frazeologie („fel propriu unei limbi sau unui scriitor de a construi frazele”), la care putem adăuga şi pe cea figurată („vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcia de idei; vorbe goale şi umflate; pălăvrăgeală”), semnificaţii ce le-a oferit unor cercetători posibilitatea de a le folosi şi pentru desemnarea, de această dată terminologică, a altor fenomene de limbă, decît acelea ce sînt cu adevărat unităţi frazeologice. În ceea ce ne priveşte, subscriem totalmente la dezideratul de a adăuga, „mai întîi”, celor două sensuri ale cuvîntului frazeologie şi pe al treilea, de „disciplină lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile frazeologice dintr-o limbă dată (ori dintr-un grup de limbi)”; avem însă rezerve faţă de includerea tuturor tipurilor de îmbinări stabile în cadrul unităţilor frazeologice. O altă cauză ce a determinat calificarea locuţiunilor drept unităţi frazeologice rezidă în evoluţia impetuoasă a frazeologiei în stadiul ei de constituire ca subdisciplină (subdiviziune) a lexicologiei. Invocăm, în legătură cu aceasta, un detaliu semnificativ: dacă, pînă în anii ’80, manualele şi tratatele consacrate limbii române standard „aminteau”, pur şi simplu, de frazeologisme sau le acordau un spaţiu limitat, apoi în ultimii 20-25 de ani acest fenomen de limbă a beneficiat de o atenţie sporită. Un alt motiv ce ar explica includerea locuţiunilor în obiectul de studiu al frazeologiei constă în însăşi delimitarea incertă sau confuză, pînă în prezent, a volumului şi limitelor frazeologiei ca subdisciplină lingvistică (fireşte, acest motiv trebuie izolat net de cel precedent: or, după cum se ştie, victoriile repurtate într-o anumită direcţie pot provoca nu numai certitudini, dar şi nedumeriri în altă direcţie). E regretabil, în această situaţie, faptul că repercusiunile unei atare „delimitări” se vor face simţite încă mulţi ani înainte. „Şi volumul frazeologiei, şi structura ei sînt concepute de diferiţi autori atît de felurit, menţionează, pe bună dreptate, cunoscutul lexicolog rus D. Şmeliov, încît e greu să se aştepte ca în timpul apropiat să fie găsite argumente indiscutabile în favoarea vreunuia dintre aceste puncte de vedere”.