Fiind una dintre cele mai înaintate limbi de pe glob în ceea ce priveşte arsenalul formulelor de politeţe, care se manifestă, practic, la toate nivelele limbii, limba romînă ne oferă aproape tot atîtea formulele de impoliteţe Acestea sînt forme ce au, în vorbire, mai mult un sens ironic sau o conotaţie depreciativă. În pagina ce ni se rezervă, vom trece doar în revistă cîteva dintre formulele de impoliteţe care ar trebui scoase din uz, datorită sensului lor depreciativ. În acest sens, ne vom referi iarăşi la cele patru nivele ale limbii: fonetic, lexical, morfologic şi sintactic. La nivel fonetic, impoliteţea se manifestă prin dispariţia unor silabe din cadrul formulelor de adresare care participă la exprimarea reverenţei, fenomen ce denotă unele stări afective. „Constituie un act de impoliteţe abrevierea formelor de salut”, aşa cum ar fi: b’mineaţa „bună dimineaţa” şi b’seara „bună seara”1. Haplologia lui mamă-ta, devenit măta este şi ea un exemplu cu aspect trivial, fenomen ce poate fi explicat prin faptul că face parte, probabil, dintr-o înjurătură şi atunci cînd le auzim „se asociază în mintea noastră cu înjurăturile care le conţin”15. Or, „prescurtările nu fac o impresie deosebită”16. Dacă ni se dresează cineva cu dom’le sau ne scrie dle e semn că manifestă faţă de noi o oarecare subapreciere.  Acelaşi lucru se referă şi la lungirea sunetelor, ce este de asemenea, rezultatul unei stări afective maxime. Astfel „prelungirea ţinutei consoanei, ca urmare a unei maxime concentrări de energie într-o anumită zonă a cuvîntului, poate exprima stări extreme”.   Nivelul lexical se caracterizează prin prezenţa unor apelative şi formule construite cu sufixe diminutive, ca fiind purtătoare ale unor sensuri ironice. „Foarte important, în legătură cu concepţia pe care se cuvine s-o avem despre diminutive, este amănuntul că ironia poate fi exprimată numai cu ajutorul formelor derivate (matăluţă, eventual, mătălică)17: Începe serviciul la opt fix? Şi atunci spune-mi unde-mi umbli mătăluţă?   O conotaţie peiorativă pare să aibă sufixul diminutiv -ulică, „dacă judecăm după cele mai multe derivate cu acest sufix” [Ibidem, 176]. În acest caz, apelativul moşulică apare în vorbire cu o nuanţă depreciativă. Cauza pare să fie faptul că acest sufix este răspîndit în vorbirea ţiganilor. Nivelul morfologic se caracterizează prin prezenţa îndeosebi a unor vocative ce apar deseori cu o nuanţă ironică sau chiar peiorativă. De multe ori auzim adresarea cu vocativul domnule ce apare pe lîngă un nume de persoană sau pe lîngă o denumire de profesie. Vocativul domnul însă, întrebuinţat sigur, nu este remarcabil de cele mai multe ori, deoarece apariţia acestui vocativ singur „este nepoliticos în orice împrejurare”18 (Iordan: 1975, 104).  La fel şi vocativul domnu, apărut în vorbirea vînzătorilor, a ajuns să capete, pentru unii o nuanţă peiorativă. Urmarea este că domnu se întrebuinţează cu această nuanţă cînd vorbitorul are motive de ordin subiectiv să dispreţuiască ori să pară a dispreţui pe acela căruia îi adresează această formulă. În perioada cînd limba română a fost invadată de calchieri franceze, a pătruns la noi şi vocativul musiu, folosit îndeosebi în opera lui Ion Luca Caragiale. Un neologism deformat, musiu apare ca „un termen dispreţuitor sau peiorativ”19 la adresa unor persoane care inspiră dispreţ: – Jupîn Dumitrache!  – Ce pofteşti, mă musiu? (I. L. Caragiale). Combinarea dintre franţuzismul musiu şi interjecţia mă!, caracteristică limbii vorbite, accentuează şi mai mult dispreţul pe care vrea să-l exprime vorbitorul. Revenind la viaţa noastră de zi cu zi, menţionăm că de cîţiva ani au apărut titulaturi noi, ca manager, boss, patron, a căror utilizare ne pune în încurcătură. „Nu sună bine nici Patroane! nici domnule patron! şi nici boss! sau şefule! Preferabil e să ne adresăm cu numele de familie sau dacă nu-l ştim cu domnule”20. De cele mai multe ori aceste vocative sînt rezultatul unei stări de nemulţumire, indignare sau dispreţ. Iată de ce e bine ca ceste vocative să fie evitate în vorbire, pentru a nu jigni pe cineva, fără a avea vreo intenţie rea: – Du-te, fato, la alte porţi, răcni Alexandru Scridonuţ...(V. Vasilache).  Aceeaşi situaţie e şi la vocativele feminine, nume de persoană sau de familie. A spune Popeasco, Ioneasco sau chiar Tatiano, Mario este urît. „Vom spune mai degrabă Doamna (domnişoara) Popescu. Să nu uităm că orice om are dreptul să fie numit domn sau doamnă şi că folosirea acestui apelativ este un semn al educaţiei dumneavoastră” [Ibidem, 38] Chiar dacă eşti director sau ocupi un post de frunte, nu trebuie să subapreciezi subalternii, adresîndu-te doar cu numele de familie. Deseori întîlnim expresii de tipul Vasilescule, dă-mi dosarul. Trebuie să încercăm a depăşi această stare şi să spunem domnule Vasilescu, dă-mi, te rog, dosarul cela, deoarece, oricine n-ar fi această persoană, ea merită respectul nostru, în orice împrejurare.