1.   Axarea cercetărilor de text pe noţiunile de produs şi proces de producere a dus treptat la constituirea unei strategii de investigare a acestuia în termenii de naraţiune, naraţie, contur narativ etc. 2.  Dintre termenii enumeraţi, ne interesează, în deosebi, termenul „naraţiune” definit, de cele mai dese ori, drept o povestire a unuia sau mai multor evenimente reale sau fictive, comunicate de unul sau mai mulţi naratori (mai mult sau mai puţin expuşi) unuia sau mai multor naratari (mai mult sau mai puţin expuşi). Prin urmare, o piesă jucată pe scenă nu este o naraţiune, deoarece acesteia îi lipseşte factorul povestirea.  3.  Definită în felul în care o face Adam şi Barthes, naraţiunea seamănă mai mult cu o simplă descriere a unui eveniment. Pentru a lichida această eroare, unii naratologi (Labov, Prince, Rimmon-Kenan etc.) încearcă să o definească drept o povestire a cel puţin două evenimente reale sau fictive (sau a unei situaţii şi a unui eveniment), nici unul dintre acestea presupunîndu-l logic sau implicîndu-l pe celălalt. Pentru Danto, Greimas şi Todorov, naraţiunea mai trebuie să aibă şi un subiect unificator şi să constituie un întreg. Acest ultim postulat este pus şi la baza acestei cercetări care are în vizor, în special, naraţiunea apocaliptică. 4.  Concepută din perspectivă rezultativă, adică ca structură sau produs, naraţiunea apocaliptică expune:  1) o punere în intrigă, deoarece este o formaţiune verbală „completă” sau „pe deplin dezvoltată” şi  2) şase elemente macrostructurale de bază:    -  sinopsa (care conţine scopul sau orientarea principală a naraţiunii apocaliptice şi anume dezvăluirea faptelor viitoare);   - orientarea (în terminologia lui Labov, aceasta este partea din naraţiune care identifică situaţia spaţio-temporală (iniţială), în care au avut loc evenimentele povestite; în textul apocaliptic, orientarea este următoarea: Ioan are o revelaţie în somn); - evaluarea (definită de acelaşi Labov drept un set de aspecte ale naraţiunii care arată de ce situaţiile şi evenimentele reale merită a fi narate; în cazul naraţiunii apocaliptice, evaluarea se manifestă prin: 1) meditaţia naratorului Ioan care accentuează natura neobişnuită a ceea ce a văzut în vis; 2) repetiţia unităţilor serviteur, Dieu, parole etc. pentru a sugera importanţa evenimentelor relatate; 3) afirmaţia întărită de elementele lexicale attester, témoinage etc., care funcţionează ca trăsături evaluative);   - rezultatul sau rezolvarea (definită de Aristotel drept sfîrşit şi nu deznodămînt! În naraţiunea apocaliptică, sfîrşitul este o punere sub tensiune: Si quelqu’un y ajoute quelque chose, Dieu le frappera…);   - coda (evidenţiată cu succes în naraţiunea apocaliptică datorită faptului că aceasta este una ajunsă la maturitate: Que la grâce de notre Seigneur Jésus-Christ soit avec vous tous! Amen!) 5.   Naraţiunea apocaliptică este făcută în baza unei revelaţii onirice, iată de ce are caracter autodiegetic, înglobînd un narator-protagonist (Ioan): Moi, Jean, votre frère..., j’étais dans l’île appelée Patmos... Je fus ravi en esprit au jour du Seigneur, et j’entendis derrière moi une voix forte, ... qui disait” Je suis l’Alpha et l’Omega... Totodată, naraţinnea apocaliptică este, în bună parte, una comportamentistă, axată pe redarea cuvintelor şi acţiunilor, înfăţişarea personajelor şi fundalului pe care ele se conturează; în ea, naratorul Ioan spune mai puţin decît ştie personajul Cristos şi se abţine de la un comentariu direct sau de la o interpretare, păstrîndu-şi statutul de naraţiune mitică. Din perspectivă fonică, naraţiunea apocaliptică mai este şi polifonică, deoarece e caracterizată de interacţiunea mai multor voci, iar cunoştinţele naratorului Ioan nu constituie autoritatea ultimă în raport cu universul reprezentat, ci numai o contribuţie între altele. 6.   Naraţiunea apocaliptică implică şi o secvenţă temporală, adică o modificare a stării de lucruri din timpul t0 sau t1 într-o altă stare de lucruri la timpul t2, t3 sau tn. În secvenţa temporală apocaliptică, identificăm un început, un mijloc şi un sfîrşit, iar primii şi ultimii termeni majori se reiau parţial unul pe altul. Astfel, la început şi la sfîrşitul naraţiunii figurează şi timpul prezent gnomic.