Națiunile se afirmă mai ales prin energiile noi creatoare, așezându-le pe cele mari lângă cele mijlocii și mici, tocmai după acestea. Cultura înaltă – nu cea de consum, de masă – și rezultatele acesteia pe scară istorică nu presupun ierarhii, ci doar valoare necunoscută, rezistând la competiție, atunci când moștenirea culturală este corect prețuită iar cei care o servesc, dezvoltând-o, sunt menajați. Românii și românitatea se regăsesc în tezaurul culturii universale tocmai prin repere identitare: de limbă, păstrată și apărată; de peisaj și locuri memoriale; de arhitecturi istorice și vernaculare; de arheologie, etnografie și istorie specifice lor; de tehnologii și inventică aparte și de un fel propriu de a fi și privi viața prin arta plastică, muzică, literatură, folclor. În pofida destinului, adeseori vitreg și despărțitor de frați și a multor vicisitudini istorice, ei sunt făuritori, adeseori anonimi, de importante repere culturale, desemnați precis în arealele carpatice, dunărean și pontico-nistrean. Patrimoniul cultural moștenit îi reprezintă ca deschiși la dialog și sinteze inconfundabile, le sprijină identitate specifică și îi recomandă lumii cu anume calități. Or, acest patrimoniu, deși diminuat, demonstrează experiențe de neam, cât și din înfrângeri, cedări și drame – arată perenitate și rarisimitate, dar mai ales iubire de loc și de ai lor, știute și necunoscute și de ceilalți. Ca inventar istoric – mai veci sau recent – materializat în situri, asezări și monumente, ca și-n rețeaua de muzee publice și colecții în zestrea așezămintelor religioase, patrimoniul cultural ne însoțește și se împletește în viața comunităților și a indivizilor. De atitudinea acestora depinde viitorul său, de respect și prețuire depinde respectul altora. Acest tezaur moștenit stă la temelia felului de a fi românesc, a apartenenței la românitate. Prin cuprinsul său, memoria colectivă a evenimentelor, a faptelor și a evenimentelor istoriei devine un bun public comun, dar și un stimulent robust al conștiinței individuale și colective, al comportamentelor civilizate. Atât memoria veche cât și cea recentă, cu cât este mai bine conservată și prezentată, cu atât vor fi mai corect înțelese și apreciate, dar și respectate, libertatea și drepturile fundamentale civice și naționale. Pentru toate acestea memorialistica – atât cea a împlinirilor cât și cea a durerii – se cere să fie susținută prin instituții de larg prestigiu academic, prin educație permanentă pro-patrimoniu și grijă calificată profesionistă. O rețea consolidată a susținătorilor patrimoniului, odată instituită, va dezvolta avuția culturală și artistică, ducând spre conservarea și protejarea acesteia, continuă și preventivă în fața riscurilor crescânde pe seama lumii înconjurătoare. Prin intermediul ei, păstrarea bunurilor de patrimoniu și  valorificarea echilibrată a acestora –  nu ca bunuri de consum ale contemporanilor – vor fi armonios așezate pe temei de lege, reglementări și bune practici. Reuniunea prestigioasă de la Chișinău – prima de acest fel în Republica Moldova – așezată sub tenta dezvoltării societale durabile și patronată de cele mai înalte autorități științifice în frunte cu Academia de Științe, cunoaște un deziderat de mare importanță și maximă semnificație: dialogul profesional și instituționalizat spre evaluarea stării patrimoniului cultural și misiunea mijloacelor potrivite spre a-l apăra, a unor strategii și programe coerente de atitudine. Solicitând cordial și respectuos pe responsabili și principali, subliniem că patrimoniul cultural este bun al națiunii și parte a avuției naționale, că reprezintă cel mai de preț produs identitar, obligând la buna sa păstrare și susținere pe seama generațiilor de acum și a celor viitoare.