Justiţia tranziţională poartă amprenta tuturor tendinţelor contradictorii ale anilor ’90 ai secolului XX, inclusiv cele optimiste şi cele tragice. La cele pozitive pot fi atribuite lichidarea dictaturilor comuniste în fostul imperiu sovietic, sfârşitul regimului de apartheid în Africa de Sud, consolidarea societăţilor democratice în America Latină. La cele tragice atribuim genocidul în Rwanda şi politica purificărilor etnice în Balkani, în Caucaz şi în Africa. Punerea în aplicare a justiţiei tranziţionale are loc prin intermediul a diferitor forme: comisii de stabilire a adevărului, constituirea tribunalelor penale internaţionale, reparaţii, scuze aduse în mod public, precum şi alte mecanisme de justiţie a perioadei de tranziţie (justiţia tranziţională) — toate ele fiind simboluri ale unei epoci noi, ce a început odată cu finisarea „războiului rece“. Scopul lor constă în ajungerea la conciliere în societăţile ce au trecut printr‑un proces de încălcare în masă a drepturilor omului, contribuirea la aplicarea reformelor şi la dezvoltarea democraţiei şi, în final de a minimaliza starea de încordare în societate.