Banii au apărut în mod spontan pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, ca o consecinţă a relaţiilor de schimb. Iniţierea acestui nou etalon în cadrul activităţilor comerciale, dincolo de apariţia proceselor de falsificare, a fost urmată firesc şi de dezvoltarea unei terminologii specifice, oarecum unitare în ceea ce priveşte raportarea la un anumit spaţiu şi timp istoric şi ulterior reflectată popular în diverse expresii, enunţuri ori îmbinări de cuvinte, ce reprezintă tot atâtea moduri de exprimare a mentalului românesc, relativ la această chestiune. Etalonul, diferit de la o perioadă la alta, ca valoare, sursă emitentă (zloţii ungureşti sau tătăreşti, grivnele/rublele ruseşti, florini austrieci, dinari, groşii polonezi sau ruseşti, piaştrii şi  paralele turceşti, talerii nemţeşti etc.) şi în ultimă instanţă aspect tridimensional (însuşiri metalografice – greutate, diametru, nominal – avers, revers) este raportat generic la termenul ban, luând în consideraţie aici întreaga sa serie sinonimică: monedă, fisă, bancnotă etc., dar şi para, şfanţ, gologan, leţcaie, pol, crăiţar etc., cum se vede, parţial datorate denumirii unor monede (mai) populare în spaţiul românesc. În intervenţia propusă vom analiza unii termeni şi expresii cu trimiteri la elemente numismatice. Enunţurile asupra cărora ne-am oprit sunt construite, în general, în jurul unei unităţi monetare a cărei valoare este exprimată prin raportarea la semnificaţii strict tehnice. Pentru a înţelege sensul acestor „solidarizări” lexicale, am insistat asupra conceptului iniţial, tehnic, urmărind apoi pe această filieră, îmbinările mai complexe de cuvinte care înfăţişează figurat o noţiune, un concept. În cadrul acestei prime contribuţii, pentru a facilita urmărirea pe viitor a acestora, neam concentrat asupra seriei care redă ideea de acumulare monetară şi modalităţile de plată.