În cadrul preocupărilor noastre asupra castrelor dacice în vremea „anarhiei militare” și în epocile postromane am atins și chestiunea depozitelor de metal vechi. Pe seama cui trebuie puse acestea? Militarilor romani în primul rând, credem noi, (alăturându-ne altor autori în această privință). Pentru secolele de după jalonul cronologic al anilor 271-275, cu evacuarea provinciei, nu excludem ca unele să aparțină indivizilor populaţiei romanice, dar ne întrebăm, în acest caz, de ce aceştia, după ce ar fi manifestat intenţia reutilizării şi ar fi adunat materialul, l-ar fi depozitat tot în cuprinsul fostelor castre (pe care nu par să le fi relocuit ori reocupat în măsuri pregnante) şi nu l-ar fi transportat direct la locurile de topire (în interiorul ori înafara castrelor de odinioară). Neefectuând operaţiile de topire şi turnare în noi piese de trebuinţă, procesul reutilizării rămânea în această formă incompletă, unul inutil. Lăsăm desigur la o parte materialul vechi adunat care se preta unei prelucrări la rece. Deşi purtătorii complexului cultural Sântana de Mureş-Černjachov nu practicau (ori au practicat foarte rar), ascunderea în pământ a unor ansambluri de material preţios şi/ori comun, aceasta nu ni se pare că trebuie să însemne câtuşi de puţin că nu ar fi putut constitui depozite de metal vechi în vederea reutilizării. Că au recunoscut valoarea vechiului material metalic roman, că l-au reutilizat ca atare ori prin adaptare/ajustare la rece pe cel descoperit accidental ori pe cel căutat înadins, detectat şi colectat, din aşezări ale teritoriului Daciei evacuate de Aurelianus, ni se pare a fi fost probabil. Este fără putinţă deocamdată a proba constituirea unor depozite de metal vechi de către ei. Intenționăm să urmărim chestiunea și pentru segmentul cronologic al veacurilor V-VII, pentru indivizii prezenți la nivelul acestor secole în castre indiferent de atribuirea lor etnică/culturală.