Discursul cinematografic al lui Emil Loteanu fascinează printro inegalabilă rezonanță spirituală a ierarhiei de valori estetice și virtuți etice stări de spirit ancestrale prin care neamul românesc își exprimă cunoașterea universului și sufletului uman. Filmele sale de referință demonstrează cu brio impactul memoriei culturale atât la nivelul ideatic cât și la cel al „matricei stilistice” (L. Blaga). Or, creația inspirată a regizorului oscilează între două complexe mitologice de cel mai înalt randament filozofico-estetic: mitul pastoral și mitul creației, înscrise mirific în contextul universal al mitului eternei reîntoarceri. Iată de ce în opera lui se instaurează o atmosferă miraculoasă a respirației eternității lumii, care dialoghează cu contemporaneitatea prin ecourile mărețe ale naturii, confesiunilor umane, perindării grandioaselor și tragicelor epoci istorice. Numai în albia acestei dăinuiri arhetipurilor ontice, Emil Loteanu se consolidează cu idealurile sublime, iar în eroii romantici, plăsmuiți de el, regăsește rosturile existenței umane. Următoarea treaptă a reactualizării virtualităților polifonice ale fenomenului cinematografic în relevarea paradigmelor și mesajelor ființiale, se soldează cu plăsmuirea miturilor personale. Această redescoperise cinematografică unei constelații artistice inedite, îl situează pe cineastul, ce-și declară de timpuriu aspirația călăuzitoare de a îmbogăți umanitatea cu revoluțiile creativității excepționale ale neamului, printre cele mai importanțe personalități artistice de filiație neoromantică. Cei care veghează memoria culturală în calitate de garant al supraviețuirii mesajelor umanistice și misiunilor cathartice ale artei.