Gândirea este procesul psihic cognitiv superior care prin intermediu operaţiilor mentale (analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea), reflectă însuşirile esenţiale şi relaţiile dintre obiectele şi fenomenele lumii sub forma noţiunilor, propoziţiilor (judecăţilor şi raţionamentelor). Raportul dintre limbă şi gândire apare ca preocupare încă la filozofii greci care cuprindeau în noţiunea de logos relaţia dintre cuvânt, lucru şi idee. Discuţii referitoare la teoria limbii au loc încă din antichitate când filosofii greci, reducând vorbirea la pronunţarea cuvintelor înzestrate cu sens emit idei în legătură cu originea numelor obiectelor. Ulterior, odată cu dezvoltarea filosofiei în Grecia antică, problema raportului dintre cuvânt, pe de o parte, lucru şi idee, pe de altă parte, problema naturii cuvântului, a apariţiei limbii a fost abordată în lucrările filosofice ale lui Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, Epicur şi ale altora. Limba a apărut în procesul muncii, din nevoia pe care au simțit-o oamenii de a comunica între ei, a apărut odată cu gândirea, fiind necesară pentru a comunica gândurile, iar gândurile nu pot fi formulate fără cuvinte deci fără limbă. Nu putem comunica nimic semenilor noștri fără a gândi și nu putem a avea un aparat de semne, iar cele mai economice semne s-au dovedit a fi cele sonore. Desigur, putem gândi fără a rosti nimic cu voce tare, dar pe de o parte folosim în semnele pe care le-am deprins pentru a vorbi, pe de altă parte, dacă n-am vorbi niciodată, aceste semne ar pierde și urmașii nu le-ar avea la dispoziție. [12. p.25] Se poate spune că nu există realitate fără un mod de a o înțelege și a o gândi. Există chiar cazuri de copii, care au fost crescuți de animale. Acești copii, care nu au învățat să vorbească și care au fost aduși înapoi în mediul uman, nu au mai putut redobândi tipul uman de a fi. Absența limbajului înseamnă, la ei, o absență a lumii. Lumea este un fapt de conștiință, iar conștiința există numai atunci când este prezentă o anumită limbă. Unitatea dintre limbă și gândire, legătura lor indisolubilă, pe care o acceptă într-un fel sau altul majoritatea școlilor și concepțiilor lingvistice nu înseamnă însă identitate. Recunoscând unitatea dialectică dintre limbă și gândire, existența lor în strânsă legătură, tot mai mulți specialiști în diverse domenii (filosofie, logica, psihologie, lingvistica generală, ș. a.) susțin ideea că limba și gândirea sunt, totuși, fenomene diferite, fiecare din ele avându-și specificul său, care se rezumă la următoarele: 1. Gândirea este o proprietate a materiei superioare, organizate într-un mod deosebit - creierul. In sensul acesta ea este ideală, adică nu are atributele materiei. Limba, însă, are caracter dual : ea este ideală ( prin latura semantică a unităților ei) și materială (prin latura fonetică a acelorași unități). 2. Principalele funcții ale gândirii sunt de natură gnoseologică. Ea reflectă în mod generalizat și mijlocit obiectele și feminine din lumea înconjurătoare și relațiile dintre ele, servește la cunoașterea realității și la transformarea ei revoluționară. Principală funcție a limbii, însă, este cea comunicativă, adică funcția de transmitere a rezultatelor activității de cunoaștere a omului. Funcția gnoseologică îi aparține limbii indirect, în virtutea legăturii ei indisolubile cu gândirea. 3. Unitățile gândirii sunt noțiunile, judecățile și raționamentele, pe când limba operează cu fenomene, morfeme, gloseme și construcții sintactice. Ele corelează, dar nu se suprapun. 4. E diferit ritmul dezvoltării celor două fenomene. Gândirea, fiind legată nemijlocit de realitate, este mai flexibilă, ea reflectă imediat transformările din lumea înconjurătoare, activitatea cognitivă a omului. Limba, însă, pentru a-și putea îndeplini funcția comunicativă, evită modificări esențiale ale sistemului său la intervale de timp mici. Evoluția ei ( cu excepție vocabularului) are un caracter mai lent, de o durată mai lungă. Inovațiile în structura fonetică și cea gramaticală a limbii se acumulează treptat, timp de secole. Unitatea dialectică dintre limbă și gândire, dezvoltarea lor paralelă, dar nu și identică aruncă a rază de lumină asupra cauzelor ce provoacă evoluția limbii. În procesul evoluţiei comune, gândirea concretă, confuză şi greoaie, căreia îi corespunde o limbă de asemenea concretă, nesistematică devine, treptat, capabilă să realizeze reflectarea generalizată şi abstractă a lumii înconjurătoare. Pe baza dezvoltării gândirii evoluează şi limba, sistematizându-se tot mai mult, îmbogăţindu-şi fondul lexical cu cuvinte având un conţinut abstract. Gândirea este legată nemijlocit de realitate, este mai mobilă decât limba şi se transformă mai rapid. De aici rezultă neconcordanţa dintre conţinut şi formă. Această neconcordanţă este cauza principală a progresului limbii, a continuei ei adaptări la noile necesităţi. În acest proces de dezvoltare rolul hotărâtor îl are gândirea.Se consideră, în general, că progresul limbii e determinat de factori interni (intralingvistici) și factori externi ( extralingvistici). Principalul mobil al limbajului uman îl constituie evoluția societății, a gândirii și cunoașterii, ceea ce duce inevitabil la sporirea informației despre lumea înconjurătoare. [13. p.11-12] Oamenii primitivi aveau o gândire săracă, folosind mai mult ideile bazate pe elemente concrete, ei nu izbuteau să grupeze unitățile în concepte mai largi și si împedicau de tot felul de amănunte neesențiale, pe care na reușeau să le elimine din gânduri și din limbă; din această cauză și din cauză că limba era încă rudimentară, întrebuințau un mare inventar material , acolo unde noi ne descurcăm cu câteva trăsături simple. Pe atunci încă nu existau modele de flexiuni în care să se încadreze toate verbele sau toate substantivele, ci mai fiecare substantiv își avea flexiunea lui particulară. Mai există până azi limbi înapoiate care nu au forme de plural, ci repetă substantivul ca să se vadă că e vorba de mai multe exemplare, de exemplu în loc de pomi ar spune pom. Pe măsura ce omul a reușit să se diferențieze pe sine însuși de ceilalți, au apărut persoanele la verbe, marcate, bineînțeles, în mod complicat. Gândirea a devenit mai capabilă de abstractizare, s-a creat și materialul sonor care să marcheze mai simplu diferitele categorii care se formează. Gândirea logică operează cu noțiuni, formate prin reunirea într-un grup a mai multor exemplare care au între ele anumite trăsături comune esențiale dintr-un anumit punct de vedere. Majoritatea cuvintelor au sens noţional care poate fi colorat afectiv în diferite grade. Noţiunile nu pot fi identificate cu sensurile şi din cauză că ele reprezintă o categorie logică supusă legilor logicii. [14. p.92] În timp ce noțiunea este un termen din logică, sensul sau înțelesul aparține limbii. Sensul nu coincide în mod absolut cu noțiunea. Cuvântul poate fi folosit și pentru a denumi un singur exemplar, deci fără a face uz de abstractizare și de generalizare. Pe lângă noțiune, care precisă, seacă, sensul mai cuprinde nuanțe afective și altele. În loc de copil se poate zice floare, pui, odor etc. Se vede de aici că sensul nu este identic cu noțiunea. Unii lingviști consideră că limba nu are legătură cu gândirea, alții, dimpotrivă, socotesc că limba dă naștere gândirii; s-a mers și mai departe și s-a susținut că gândirea, la rândul ei, dă o formă lumii înconjurătoare. Sunt, în sfârșit, unii care identifică limba cu gândirea. O dovadă că limba nu reflectă gândirea a fost văzută de unii în faptul că omul poate minți. Dar când cineva minte, minciuna este totuși pregătită în mintea lui. Dacă în timpul zilei declar acum e noapte, trebuie să gândesc acest lucru, chiar dacă știu că nu e adevărat: sunt conștient că spun altceva decât e real, dar acel altceva trebuie să fie gândit de mine. Simplul bun simț ne arată că nici una dintre pozițiile enumerate nu e justă. Practica ne dovedește că reușim, cu ajutorul limbii, să comunicăm semenilor noștri ceea ce gândim. Pentru a respinge teoriile care tăgăduiesc existența materiei, deci a lumii înconjurătoare, care socotesc că aceasta este o creație a gândirii noastre, eventual a limbii, e suficient să ne plasăm într-o situație concretă a activității practice. Desigur, gândirea trebuie să țină seamă de posibilitățile limbii, să se încadreze în structura acesteia, dar diferențele de gândire între oameni care vorbesc limbi diferite sunt totuși minime în raport cu tot ce le este comun, și în linii mari nu se întâmplă ca, în relațiile practice, să nu poată comunica unii cu alții. Încercările de comunicare pot mai curând eșua când ne adresăm unor oameni situați pe o treaptă de cultură diferită de a noastră, decât unora care, pe aceeași treaptă, vorbesc limbi diferite. În acest sens se produc dificultăți de exprimare chiar față de oameni care vorbesc aceeași limbă: nu putem explica unui copil, și nici unui adult analfabet, teoriile fizicii atomice. În același timp, este limpede că între ceea ce gândim și ceea ce exprimăm prin vorbe nu este identitate completă. Întotdeauna rămân nuanțe necomunicate. În momentul de față unii lingviști sunt preocupați de a găsi universalii, adică trăsături comune tuturor limbilor. Asemenea trăsături există, fără îndoială, dacă n-ar fi decât faptul că peste tot se îmbină grupuri de sunete cu sensuri. De fapt, ce am prezentat aici este, în multe cazuri, valabil pentru toate limbile. Lingvistica contemporană cercetează relaţia dintre limbă şi gândire că pe o unitate între cele două categorii. Se înţelege prin aceasta că nu poate exista o limbă care nu se sprijină pe gândire şi totodată, la rândul ei, nu se poate forma în afara formelor lingvistice. [15. p.26-30] Pe baza tuturor celor spuse, putem concluziona că majoritatea cercetătorilor sunt astăzi de acord că principala cauză a evoluţiei limbii şi gândirii se află în evoluţia realităţii obiective. Creierul uman este înzestrat cu capacitatea de a reflecta lumea înconjurătoare. Conştiinţa este reflectarea lumii materiale, a realităţii. Şi, întrucât formele realităţii obiective sunt departe de a fi stabile, ele modificându-se în timp şi în spaţiu, se schimbă, prin urmare, şi limba, parte componentă a ciclului unitar al relaţiilor dintre conştiinţă umană şi realitatea obiectivă. Gândirea și limba sunt strâns asociate. Cu toate că în istoria lingvisticii ele au fost adeseori separate, cercetările moderne privind originea limbii și a gândirii pornesc din ce în ce mai mult de la presupoziția identității lor. Nu există, potrivit acestor cercetări, o gândire care să poată exista anterior limbii, ci capacitatea gândirii se dezvoltă prin intermediul limbii. Dacă privim omul dintr-o perspectivă filogenetică, putem spune că dezvoltarea limbii a însemnat și dezvoltarea culturii și a societății. Omul a atins treapta umanității numai în momentul în care el a deținut deja limba. Atributul limbii este atât de esențial omului încât nu ne putem nici măcar reprezenta ce fel de ființă era omul atunci când el nu poseda încă limba. Atunci când întâlnim în istorie omul care vorbește, acesta este deja o ființă umanizată, respectiv, el posedă deja toate atributele condiției umane: gândire, cultură, religie, ordine socială sau chiar îmbrăcăminte și podoabe, etc.