E destul de firesc să ne intereseze de unde vin cuvintele pe care le folosim, cum şi-au păstrat sau schimbat sensul prin trecerea dintr-o limbă în alta, ce istorii păstrează înscrise în forma lor actuală, ce înrudiri adesea ascunse există între ele. [13] Istoria cuvintelor este, fără îndoială, domeniul cel mai interesant al lingvisticii pentru marele public": aşa începe Marius Sala scurta introducere la noua sa carte, Aventurile unor cuvinte româneşti. [11]. În lucrarea intitulată "Etimologia şi limba română", datorată marilor lingvişti Ion Coteanu şi Marius Sala, găsim următoarea definiţie: "Etimologia este ştiinţa care urmăreşte şi explică dezvoltarea cuvintelor, de la formele şi înţelesurile lor cele mai vechi, până la formele şi înţelesurile lor actuale sau până la cele dintr-o anumită perioadă a unei limbi sau a unui grup de limbi."[12] Mai simplu spus, etimologia studiază originea şi evoluţia cuvintelor. În greaca veche, de unde latina l-a împrumutat pe cale savantă, prin "etimon" se înţelegea sens adevărat. Specialiştii vorbesc despre mai multe tipuri de etimologii, etimologie directă, etimologie indirectă, etimologie multiplă, etimologie populară, etimologie literară, etimologie internă, etimologie colectivă.[15] Etimologia directă Pentru vorbitorul de limbă română cuvintele moştenite sau împrumutate provin din anumite limbi. În respectivele limbii însă acestea pot avea o altă provenienţă, dintr-o limbă mai veche sau nu. Faptul că toi este un turcism în limba română este evident. El ar putea fi însă un turcism mai vechi şi să provină din cumana. Familia, cum am mai arătat, a generat în română cuvântul femeie. Faptul că el este format pornind de la famulus servitor, provenit dintr-o altă limbă, italică, interesează doar din punctul de vedere al studiului foarte aprofundat. La fel cum chiar şi termenul de etimologie provine din greacă, unde etimos, la rîndul său, înseamnă adevărat, valabil . În consecinţă, există posibilitatea de a identifica direct limba din care română se împrumuta sau de a merge mai departe, către etimonul prim ori cel mai îndepărtat. [5] O astfel de întreprindere savantă realizează Al. Graur în „Dicţionar de cuvinte călătoare‖, unde prezintă istoria a peste o mie de cuvinte cu filierele etimologice respective. [4] Despre cuvintele de origine turcă ştim că sunt, la rândul lor, de origine arabă sau persană, în majoritate; despre cele slavone referitoare la religie că sunt în mare parte de origine greacă, iar acolo pot proveni din ebraică, aşa cum sunt multe nume biblice sau heruvim, amin. Şi mai interesantă este situaţia cuvintelor de origine exotică pe care română le împrumută din franceză, dar ele sunt în mare parte de provenienţă sud-americană venite prin intermediul spaniolei, mai ales, precum condor, chinina, piroga sau al cuvintelor pe care coloniştii europeni le-au preluat de la eschimoşi: caiac, hanorac. Operând în felul acesta, am constatat însă că limba română primeşte cuvinte din foarte multe limbi ale lumii, dintre care cu majoritatea română n-a venit niciodată în contact. În acest caz există o singură soluţie: să nu ne raportăm la originea îndepărtată a cuvântului, ci la influenţă directă a limbii de contact. Aplicarea etimologiei directe simplifică mult problema filiaţiei. În baza acestui criteriu nu contează totalitatea surselor, etimonul etimonului sau chiar mai mult, ci ultimul împrumut. În acest caz, de exemplu,turcismul cafea nu este un împrumut direct în forma cafa din Banat, acesta fiind un cuvânt de origine sârbă, iar cafeu demonstrează prin forma originea greacă. La fel, interesează mai puţin faptul că turcescul talaz val mare provine din grecescul thalassa, care înseamnă chiar mare diviziune a hidrosferei oceanice. A merge pe urmele etimoanelor cât mai adânc până la identificarea rădăcinilor străvechi este, de obicei, o întreprindere riscantă, deoarece absenţa textelor, probabilitatea în refacerea formelor sunt tot atâtea impedimente, mai ales în ceea ce priveşte reconstituirea unor limbi străvechi. În etimologia directă este foarte importantă forma exactă a cuvântului rezultat şi raportarea acestuia la varianta cea mai plauzibilă a limbii de origine, care poate să nu fie cea literară.[5] Etimologia indirectă Prin opoziţie cu etimologia directă, cea indirectă presupune cercetarea din etimon în etimon până unde permit mijloacele ştiinţifice. Această presupune o prelungire a acetului de cercetare, dar şi o încercare de a identifica prima sursă. Pentru limba română identificarea etimologiei indirecte este mai puţin importantă. În mod corect este suficient să identificăm limba de contact, adică ultima din care termenul pătrunde în română. [Idem] Este însă un domeniu de cercetare seducător, aşa cum demonstrează Al. Graur în dicţionarul amintit şi o posibilitate de aprofundare a cunoştinţelor lexicologice şi lingvistice, în general. Chiar analiza etimologică directă se poate folosi de rezultatele etimologiei indirecte, atunci când cuvinte care pot proveni din mai multe surse pot fi identificate în mod exact ca origine. Un exemplu este cel oferit de studiul în paralel a terminologiei latine, persane şi cumane din Codex Comanicus. Un alt exemplu interesant, de data recentă, citează Al. Graur: românescul jachet provine din rusă, iar acolo este de origine franceză, de unde română îl împrumută şi în mod direct cu forma cunoscută, jacheta. jacket, tot cu origine în franceză. [4] Etimologia internă Moştenirea unor cuvinte din latină sau împrumutul din alte limbi au fost însoţite, de cele mai multe ori, şi de formarea unor familii ale termenilor respectivi. Aşa se face că, pe lângă termenul primar, moştenit sau împrumutat ca atare, în română există o serie de cuvinte derivate, pe carele vom considera nu moşteniri sau împrumuturi, ci creaţii româneşti. Astfel, dacă l-am moştenit pe alb din latină, albiu, albişor, albitură, albicios, albeaţă, albi etc. sunt formate prin acumulare de sufixe în limba română. Cu ajutorul mijloacelor de îmbogăţire a vocabularului, dintre care derivarea este cea mai productivă, română şi-a îmbogăţit permanent lexicul. În cazul unor astfel de cuvinte nu se poate vorbi despre o etimologie externă, fie ea directă sau indirectă, ci de una internă, în care resursele de generare a unor noi cuvinte sunt exclusiv ale limbii române. Situaţia nu este uşor de tranşat în fiecare caz în parte, existând opinii divergente cu privire la unele derivate care au tot sufix de origine latină, de exemplu, şi pe care unii cercetători le consideră moşteniri din latină, nu derivări pe teritoriul limbii române. Problema etimologiei interne are, după cum se observă, o legătură directă cu formarea cuvintelor. De aceea, procedeele de îmbogăţire a vocabularului, în primul rînd derivarea progresivă sau regresivă şi compunerea, trebuie să fie foarte bine cunoscute, atât în ceea ce priveşte structura cuvântului, cât şi diferiţii săi formanţi. În unele cazuri pot să apară dificultăţi în identificarea corectă a formei interne, care înseamnă stabilirea greşită a etimologiei sau imposibilitatea stabilirii acesteia. În exemple precum butoi, format din bute + suf. oi, circulaţia redusă a lui bute face mai dificil de înţeles originea cuvântului; la fel în cazul lui piţigoi, în care puţin identifică verbul a piţiga, a ciupi , sau al lui motocel, în care motoc este varianta populară a lui motan. [5] Derivarea cu sufixe cunoaşte trei tipuri principale: a) Derivarea progresivă; b) Derivarea regresivă; c) Derivarea prin substituţie, fiecare fiind, la rîndul ei, unică sau multiplă, exclusiv internă sau mixtă (internă şi externă) [6, p.3-8] În ceea ce priveşte derivarea progresivă la neologisme, atragem atenţia asupra posibilităţii frecvente de formare internă după un model extern, respectiv calc lexical de structură morfematică. [7, p. 158-165] În asemenea situaţie, este de dorit ca derivate de tipul decembrist, distrugător, hipnotizator, învăţămînt, simţământ, stingător, şezământ, ziarism etc. să fie explicate consecvent în dicţionare prin indicarea modalităţii derivative şi a modelului extern (ex.: decembrist, s. m. din decembrie + - ist, după rus. декабрист). De asemenea, acolo unde este cazul, ar fi utilă indicarea corespondentului împrumutat alături de cel calchiat, împreună cu care poate alcătui un dublet etimologic. [9, p.241- 242] Derivarea regresivă, teoretizată în lingvistica românească de Theodor Hristea, este interesantă din aceeaşi perspectivă a etimologiei multiple (interne, externe sau mixte). În toate situaţiile, la nivel lexicografic merită a fi semnalat acest aspect, pentru o înţelegere completă a momentului apariţiei, a structurii derivatului, a caracterului cult sau popular etc. Spre exemplu, dubla origine a lui înfrunt, s. n., considerat derivat regresiv cult din înfrunta, după modelul fr. affront, ar justifica prezenţa explicită în dicţionare a modelului franţuzesc, eventual o raportare prin cf. la dubletul său împrumutat affront, s.n. În aceeaşi situaţie se află şi africanolog, agrobiology, balcanolog, balneology, zoolog etc., care au o dublă explicaţie etimologică. [8, p.15] Derivarea prin substituţie de sufixe este, de asemenea, un procedeu pe care cei mai mulţi dintre cercetători l-au avut în vedere contextual, l-au folosit pentru explicarea unor derivate, dar care nu cunoaşte, încă o analiză teoretică specială. Sunt cunoscute şi genere acceptate numeroasele situaţii de derivare prin substituţie sufixală realizată pe teren românesc (bibiloi< bibil[ică], ceauşel, ceauşist< ceauş[escu], corigenţă < corig[ent], flegmatist< flegmat[ic], friptană, s.f< fript[ură]).[14, p.2] Etimologia internă presupune identificarea sistemului de derivare a cuvintelor, nu numai în limba literară, ci şi în dialecte sau graiuri, în variantele mai vechi ale limbii. Având în vedere faptul că rădăcină lexicală, mai ales în cazul cuvintelor vechi, unde a fost deformată fonetic, nu mai poate fi identificată de multe ori în chip corect. De aceea există în română, ca şi în alte limbi, un strat al termenilor în care, deşi este recunoscută derivarea, nu pot fi precizate uneori ca formă, alteori ca sens, care sunt etimoanele acestor cuvinte. [5] Etimologia multiplă Etimologia multiplă (poligeneză) se referă la situaţiile în care un cuvânt poate proveni în română din mai multe limbi. Exemplul clasic este cel al lui lampa. Dacă nu este pronunţat lamba (când este cu certitudine de origine greacă), cuvântul poate avea mai multe surse: franceză, germană, rusă sau maghiară. Rezultă că un cuvânt poate avea mai multe etimoane. Diferă, bineînţeles, momentul influenţei, zona, dar când prima atestare nu este concludentă sau nu există, nu avem altă soluţie decât să acordăm prioritate criteriului formal. Chiar dacă rusă şi maghiară sunt limbi strict de contact, iar franceză şi germană limbi de cultură, tot nu se poate spune de unde am primit pentru prima dată termenul, mai ales ca uzul sau intens presupună o circulaţie orală frecventă a cuvântului. Conceptul de etimologie multiplă se aplică şi la unele sufixe, cum sunt ez, cu originea în latină sau în franceză. [Idem] Etimologia multiplă internă presupune explicarea modalităţii de formare a unui cuvânt, în interiorul unei limbi, prin raportare la două sau mai multe baze lexicale din aceeaşi familie şi care sunt, în mod firesc, anterioare în limbă cuvântului căruia vrem să-i stabilim originea.[10] Cele mai multe cazuri de etimologie multiplă se întâlnesc la neologisme, având în vedere circulaţia termenilor şi răspândirea foarte largă a cuvintelor în diverse limbi ale lumii. Chiar unele derivate în limba română, cum s-a arătat şi anterior, au fost considerate când creaţii exclusiv româneşti, când împrumuturi. Fr. Kiraly si Th. Hristea disting: - o etimologie multiplă internă, în relaţie cu termeni care aparţin aceleiaşi familii lexicale (picta poate să vină atât de la pictor, cât şi de la pictură); - o etimologie multiplă externă, cazul cel mai frecvent în care un termen poate fi împrumutat din două şi chiar din mai multe limbi; - o etimologie multipla mixtă, în care un cuvânt poate să aibă o dublă provenienţă internă şi externă. [5] n lingvistica românească, cel care a impus conceptul de etimologie multiplă internă este Theodor Hristea, care a demonstrat existenţa acestei modalităţi complexe de formare a cuvintelor cu ajutorul derivării regresive. [10, p. 479-488.] Originea neologismelor româneşti pune foarte probleme dintre care unele greu de rezolvat .În ultimul timp, majoritatea lingviştilor noştri sînt, totuşi, de acord că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o etimologie multiplă. [3, p.26] Faptul că majoritatea neologismelor româneşti provin din surse multiple se explică prin aceea că el constituie vocabularul neologic. Dintre acestea amintim aici: latină savantă, neogreacă, rusă, germană, italiana şi în special franceza. Influenţa altor limbi este mai puţin importantă sau nu s-a manifestat asupra românei în mod direct. Posibilitatea împrumutării unor neologisme din mai multe limbi de cultură ( în aceeaşi epocă sau la distanţă în timpul şi în spaţiu) este trădată , în primul rînd , de existenţa unor variante lexicale etimologice, nediferenţiale semantic în raport cu forma acceptată de limba literară. Cf . aghent (< rus. аăент , germ. Agent ), faţă de agent (< fr. agent, it. agente); haracter (< rus. характер), faţă de caracter ( < fr. caractere) şi caracter (cf. lat. Character, germ. Charakter); coreografie (< it. coreografia), faţă de coregrafie (< fr. choregraphie). [7, p. 103-104] În astfel de cazuri originea multiplă este cât se poate de clară. Cu toate acestea, din dicţionare nu rezultă întotdeauna că neologismele respective au putut fi împrumutate din două sau chiar mai multe limbi (de exemplu, etimologia lui monedă pe care CADE îl deduce exclusiv din lat. Moneta, iar DN îl compară numai cu it. Moneta şi cu forma latină amintită). În realitate din latină şi în special din italiană nu vine decît varianta monetă, pe cînd monedă este indiscutabil din neogreacă, cum am precizat mai sus. [2, p. 103] Etimologie multiplă este o realitate, deci trebuie adesea să avem în vedere posibilitatea de a găsi mai multe origini pentru un singur cuvînt, chiar acolo unde mai multe limbi prezintă fapte similare, nu trebuie să disperăm a descoperi originea exactă a unui element al limbii.[3, p.18] Etimologia colectivă Etimologia colectivă se fundamentează pe ideea grupării cuvintelor în cîmpuri semantice. Încadrate într-un astfel de colectiv, cuvintele pot fi analizate şi identificate mai uşor ca etimologie. S-au făcut astfel de studii în ceea ce priveşte numele de arbori, de pomi fructiferi, de plante. S-au făcut observaţii pertinente cu privire la faptul ca mai întâi au pătruns în română numele fructelor exotice şi apoi cele ale pomilor, mai întâi lamâie şi apoi lamâi, mai întâi portocală şi apoi portocal. În acelaşi mod, s-au încercat identificări în cazul numelor de peşti, uneltelor de pescuit etc. [5] Etimologia literară Etimologia literară se întemeiază pe originalitatea creatorilor de literatură, care inovează în sensul unor creaţii lexicale, stabilind raporturi noi între forma şi sens, cu scopul declarat sau nu de obţinere a expresivităţii. Andrei Avram citează, de exemplu, cazul cuvântului miraza, creaţie a lui D. Bolintineanu, cu sensul de oglindă. Nu este miraz moştenire, ci un alt cuvânt creat prin contaminare din alte două turcisme. La acelaşi Bolintineanu am identificat numele de pasăre baibuh bufniţă sau cucuvea, creaţie lexicală provenită evident din turcescul baykuş şi buha. [Idem] Etimologia populară Fenomenul lingvistic pe care Forstemann, cel dintîi, l-a numit etimologie populară joacă un rol deosebit de important în viaţa oricărei limbi. [7, p. 205] Etimologia populară este o etimologizare greşită. Subiectul vorbitor confundă, din cauza unor asemănări formale sau asocieri fanteziste de sens, numele unor realităţi, cărora le dă, în mod eronat, o formă lexicală nemotivată. De aceea etimologia populară este numită şi falsa etimologie, pentru că explicaţia pe care o dă cuvintelor este greşită, nu are la baza o cercetare veritabilă şi recurge la explicaţii spectaculoase, dar fanteziste. În general, etimologia populară nu poate fi atribuită lingviştilor, ci vorbitorilor obişnuiţi.[5] Etimologia populară, manifestă în stare activă, este o încercare a vorbitorilor de ‖a-şi explica‖ termenii mai puţin cunoscuţi, prin apropierea lor de modelul altora, obişnuiţi în vorbire, cu care se aseamănă fie prin înţeles, fie, mai ales, ca expresie. Etimologie populară duce la identificarea totală a două cuvinte: uzul consacră adesea asemenea ‖deformări‖ , iar fostele ‖confuzii‖ devin norme ale limbii literare. [1, p. 95-96] Theodor Hristea enumera patru tipuri fundamentale de etimologie populară, pe care noi le vom exemplifica, neînsistând însă asupra lor: • etimologie populară ce atinge forma cuvântului: somniera (termen creat prin asociere cu substantivul arhicunoscut somn), în loc de somiera ( degradat semantic, însemnând diluat, fără valoare. Aici a intervenit un turcism peiorativ, chior, care nu are nici o legătură cu sintagma iniţială. Pot fi amintite şi alte exemple, ca a da sfoara (sfoara) în ţară în loc de a da sfara în ţară, adică a da de veste, respectiv unele neologisme, ca maşină a rămas pe geanta, în care se confundă janta, de origine franceză, cu geanta, de origine turcă. Multe etimologii populare sunt cauzate de imposibilitatea vorbitorului de a se raporta corect la limba de origine. Sedlong, în loc de sezlong, ignoră originea franceză a cuvântului, punând în loc verbul a şedea. Sau rusescul fufaica a ajuns pufoaică în legătură cu termenul puf. Din exemplele date se poate observa că unele rezultate ale etimologii populare sunt mai puţin frecvente, iar semnalările lor sunt pasagere. Altele au intrat în limba literară şi au devenit chiar forme recomandate, precum fierăstrău. .[5] Etimologia populară se poate manifesta în orice mediu social, geografic şi lingvistic, în exprimarea oricărui individ, presupunând existenţa a trei componente: cuvântul supus etimologiei populare (elementulindus), cuvântul care provoacă etimologia populară (elementul inductor) şi asociaţia ideatică şi formală pe care subiectul vorbitor o realizează. De exemplu, forma femenin a apărut sub influenţa termenului inductor femeie, moştenit din limba latină: fam_lia < famulus (=servitor, slujitor). Se ştie însă că adjectivul femenin este împrumutat din limba franceză: féminin.