Evoluţia conversiunii în limba română
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1926 93
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-19 20:55
SM ISO690:2012
ERINEŢ, Valentina, MITITELU, Oxana. Evoluţia conversiunii în limba română. In: Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования, Ed. 2, 29 aprilie 2015, Comrat. Комрат 2015г: Научно-исследовательский Центр «Прогресс» при Комратском госудаврственном университете, 2015, pp. 41-45.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования 2015
Conferința "Роль образования в подготовке конкурентоспособных специалистов. Студенческие исследования"
2, Comrat, Moldova, 29 aprilie 2015

Evoluţia conversiunii în limba română


Pag. 41-45

Erineţ Valentina, Mititelu Oxana
 
Universitatea de Stat din Comrat
 
Disponibil în IBN: 27 octombrie 2019


Rezumat

Lexicul este cel mai important factor în procesul de dezvoltare al vocabularului unei limbi, astfel, pe măsură ce pierde din cuvintele nemaifolosite de vorbitori, altele intră în uz. Aşadar, sunt formate cuvinte şi expresii noi. De cele mai multe ori, vocabularul unei limbi asimilează cuvinte noi în funcţie de tehnicile deja folosite în lexic. Aceşti termeni pot fi ierarhizaţi având în vedere modul de realizare al acestora. Eficacitatea lor se modifică în funcţie de sfera din care fac parte, de limbă şi de perioadă.[2, p. 10.] Mijloacele de îmbogăţire a vocabularului limbii române sunt de două feluri: externe şi interne. Mijloacele externe cuprind termenii proveniţi din alte limbi şi pe care lexicul le-a asimilat în structura sa. Mijloacele interne sunt constituite de cuvintele noi, formate pe baza celor ce deja erau în vocabular. Conversiunea este un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului împreună cu derivarea şi compunerea. Aceasta mai este denumită şi schimbarea valorii (categoriei/clasei) gramaticale/morfologice, derivare improprie, schimbarea funcţiei gramaticale.Termenul de „conversiune‖ este cel mai adesea întâlnit, fiind un termen simplu, regăsindu-se şi în alte limbi precum engleza (engl. conversion) şi franceza (fr. conversion) şi având un conţinut mai amplu, el preluând caraceristici lexicale şi semantice.[1., p.231] Termenul de conversiune reprezintă, de fapt, procesul de realizare a termenilor prin trecerea lor de la o parte de vorbire la alta, fără a i se schimba în vreun fel structura iniţială . Lexicologii de origine franceză consideră acest procedeu unul variat din punct de vedere sintactic şi semantic, astfel rezultând introducerea unor clase lexicale noi independente. Prin urmare, schimbările la nivel semantic, în ceea ce priveşte categoriile gramaticale, afectează înţelesul termenului. Conversiunea relevă capacitatea limbii române, remarcă diversitatea modurilor de formare din punct de vedere gramatical al termenilor şi omologilor aflaţi deja în celelalte clase morfologice. Trecerea dintr-o categorie gramaticală în alta se efectuează prin schimbarea trăsăturilor gramaticale ale termenului modificat. Astfel, acesta preia într-o oarecare măsură comportamentul morfosintactic al clasei în care a intrat. De cele mai multe ori, în urma schimbării făcute, forma cuvântului nu se schimbă în nici un fel. Există şi cazuri în care transferul termenului se produce prin modificarea structurii acestuia cu ajutorul determinării, conjugării sau declinării, acordului sau derivării. Conversiunea dispune de un randament stilistic admirabil, fiind o parte a lingvisticii ce dă naştere sugestivităţii. Prin transpunerea dintr-o clasă lexicală în alta gramaticală, oricare parte de vorbire poate reflecta lumea într-un mod aparte, având însuşirea de a reface universul cu ajutorul inventivităţii. În funcţie de modul de întrebuiţare în clasa lexico-gramaticală, conversiunea se împarte în: a)conversiunea prin determinarese pune în evidenţă importanţa articolelor şi a determinanţilor în modificarea sensului gramatical al unui termen; •determinarea cu ajutorul articolului: hotărât ( adv. rău> subst. răul; vb.+subst. plecare>plecarea; nehotărât (un rău, o plecare); adjectiv demonstrativ (Radu) cel Frumos, (Petru) cel Tânăr, pronume posesiv-genitival ( Pe bancă sunt ale noastre „cărţile”); •determinare cu ajutorul adjectivului: propriu-zis (frumosul copil), adjectiv pronominal (acest şase, acel rău); •determinare cu ajutorul substantivului, a adverbului etc.: ziua şedinţei, ziua de luni. b)conversiunea prin distrubuţieeste reprezentată de nivelul crescut de perspicacitate la nivel morfo-sintactic, reuşind să înlocuiască clasa gramaticală a unui termen doar prin plasarea lui într-un context anume şi având sau într-o anumită relaţie sintactică, având astfel rolul de determinat sau de determinant. Ex: Dimineaţa muncesc mai cu mai mult randament decât seara.(dimineaţa, seara – adverbe de timp) Ex: Dimineaţa cînd te-am vazut am ramas surprinsă de modul în care te-ai schimbat. (dimineaţa – substantiv comun simplu) c)conversiunea prin metalimbaj. Metalimbajul este definit ca fiind un limbaj special, întemeiat pe baza unui cod special, la care nu puteam să nu observăm capacitatea acestuia de a schimba valoarea gramaticală a termenilor. Cuvintele aparţinând acestui tip de limbaj, de cele mai multe ori, sunt scrise cu italice sau bold sau/şi folosind pur şi simplu ghilimelele. Privită din perspectiva durabilităţii pe care o are în prezent, se pot remarca două tipuri de conversiuni: a)stabile în limbă (având funcţie gramaticală şi lexicală) – sunt definite de utilizarea cât mai deasă în utilizare. Acestea s-au stabilit în limbă pe baza unor mijloace ce se află într-o dependenţă reciprocă: -gramaticalizate ( îndeplinită prin preluarea funcţiei sintactice de atribut, urmat de cele mai multe ori de cratimă şi având aspect flexionar); -lexicalizate ( obţinută prin sistematizarea unui înţeles calificativ); b)utilizate întâmplător - sunt considerate ca fiind retrase şi având, de cele mai multe ori, funcţie stilistică.[2, p.11] În opinia marilor cercetători, conversiune din limba română actuală este privită din două puncte de vedere: descriptiv (urmăreşte clasificarea şi modul de utilizarea a conversiunii) şi funcţional ( priveşte modul de desfăşurare al acestui mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului, întâlnit în mass-media). În funcţie de clasa gramaticală din care face parte cuvântul nou, se stabileşte tipul de conversiune. În limba română, cele mai folosite metode sunt substantivizarea, adjectivizarea şi adverbializarea. Aceste procedee au avut parte în timp de un randament invariabil. Se întâlnesc, astfel, o multitudinea de asemănări cu limba franceză contemporană, în care cele mai utilizate tipuri de conversiuni sunt substantivizarea adjectivului şi a verbului, adjectivizarea substantivului şi adverbializarea adjectivului. Pe lângă acestea, se mai regăsesc şi nume proprii transformate în nume comune, proces numit antonomază. Conversiunea cuvintelor împrumutate din alte limbi reprezintă dovada cum că acest procedeu are o mare vehemenţă în limba română actuală. Procedeul de schimbare a valorii gramaticale există de foarte multă vreme în vocabularul limbii române, fiind întâlnit încă de la primele texte, unde înlocuia mijloacele lexicale ce erau foarte sărăcăcioase. Chiar dacă, pe parcursul timpului, acest procedeu intern de îmbogăţire a vocabulurui nu a avut un aşa randament cum au avut compunerea şi derivarea, el încă se regăseşte în numeroase stiluri şi conţinuturi ale limbii. Cele mai multe metode de realizare a conversiunii s-au pierdut odată cu trecerea timpului. Ca exemplu am putea da adjectivizarea participiului, această metodă fiind foarte utilizată în secolul XX. În zilele noastre acest procedeu se întâlneşte foarte rar, fiind folosit în limbajul curent sau în conţinuturile savante. Mulţi cercetători au încercat să repună în funcţie acest procedeu, însă el era deja menit să fie un insucces. Astfel de adjective, nefiind integrate într-un context anume, erau foarte greu de înţeles, făceau să fie considerate ca fiind nişte creaţii false, greşite din punct de vedere al limbii române. [3.] Pe de altă parte, existau şi conversiuni ce ieşeau în evidenţă prin eficacitatea şi echilibrul lor deosebit: • Substantivizarea verbelor la modul infinitiv: plecarea avionului; • Substantivizarea verbelor la modul supin: culesul strugurilor; • Adjectivizarea verbelor la modul participiu: cartea citită; • Adverbializarea adjectivelor: scrie dimineaţa. Faptul că aceste modele de conversiuni s-au păstrat în lexic, se datorează faptului că ele au fost asimilate de limba română şi de dialectele romanice din limba latină. Ex: substantivizarea şi adverbializarea adjectivelor. Privită din punct de vedere sincronic, se observă în limba română eficacitatea unor procedee de conversiune cu caracter romanic: substantivizarea anumitor părţi de vorbire cu ajutorul articolului şi adjectivizarea substantivelor din compoziţia unor structuri nominale. Pe lângă asimilările pe care vocabularul românesc le-a realizat din limbile străine (calchierea fiind principalul procedeu utilizat şi întâlnit în cel mai mult în diverse domenii de specialitate), eficacitatea conversiunii se poate explica prin raţiuni de ordin practic: îmbinarea procedeelor sintactice şi semantice garantează promptitudinea şi formularea scurtă a termenilor din punct de vedere al exprimării în numeroase stiluri funcţionale ale limbii. De exemplu, în structura discursului publicistic, în argou şi în limbajul familiar, schimbarea valorii gramaticale poate fi considerată o sursă de diversificare şi sugestivitate stilistică. Vocabularul limbii române actual este asaltat de structuri lexicale ce sunt formate din două substantive, aflate în cazurile nominativ şi acuzativ, în care cel de-al doilea element are calitate calificativă. Acest procedeu, ce a fost inclus în categoria compunerii, a fost scos în evidenţă de către Iorgu Iordan începînd cu jumătatea secolului XX, fiind date următoarele exemple: casă-model, locomotivă-tip, regină-mamă, roman-fluviu. Randamentul acestei metode a început să crească uniform după 1960, în acest fel studierea publicaţiilor cotidiene din acea perioadă a scos în evidenţă 23 de substantive comune avînd această valoare calificativă: cheie, şcoală, document, anchetă, pirat, model, fulger, pilot, lecţie, gigant, etalon, monstru, simbol, fluviu, record, maraton, limită, mamut, bilanţ, program, şoc, frână, vârf. Imediat după 1990, acest fel de conversiune are parte de o sporire expresivă în cadrul discursului jurnalistic, unde adjectivizările substantivelor reprezintă o clasă deschisă. Explicarea acestor structuri lexicale de acest gen este diferită, după cum marii cercetători au favorizat caracterul morfologic şi sintactic sau cel semantic. Prima alegere duce la integrarea lor în clasa formaţiilor compuse ce cuprind o apoziţie care este folosită cu valoare de epitet sau metaforă.Cea de-a doua interpretare dobîndeşte substantive ce îşi însuşesc pe parcurs valoare calificativă în categoria morfemelor lexicale, fiind foarte asemănătoare cu sufixele. Alte valori calificative, ce sunt deja lexicalizate sau sunt în curs de formare, scot în evidenţă diferite modificări la nivel semantic ce au luat parte la procesul de schimbare a valorii gramaticale. a) Polisemia defineşte un număr de substantive ce au fost adjectivizate, care îşi readuc la actualitate un anume sens în funcţie de numele pe care îl condiţionează. b) Restrîngerea şi specializarea semnificaţiei se află la extrema opusă polisemiei. Acest fenomen este surprinzător în ceea ce priveşte numele ce obţin prin conversiune valori de superlativ. Majoritatea dintre ele s-au afirmat ca termeni ce aparţin anumitor specializări şi care au fost dobîndite de mass-media din diferite limbaje profesionale. Substantivizarea adjectivelor a ilustrat, de-a lungul timpului, una dintre cele mai eficace mijloace de conversiune. S-a realizat astfel o cercetare cum că în Dicţionarul limbii româneactuale s-au întîlnit, dintr-un număr de7871 de adjective, 1688 ce erau folosite cu valoare dublă şi anume cea adjectivală şi cea substantivală.