Fundamentele politice şi cele practice ale activităţii sindicatelor în condiţiile globalizării forţei de muncă se formează sub mandatul Naţiunilor Unite al politicii sociale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (ILO) şi stabilirea legăturilor directe între dilemele umanitare majore din secolul al XXI-lea: munca decentă, programul dezvoltării globale şi eradicarea sărăciei. Fundamentele definitorii pentru strategia socială naţională ale ILO insistă asupra caracterului obligatoriu şi universal al dreptului la muncă, la formarea politicilor sindicale la nivel naţional. De asemenea, le oferă oportunitatea de a alege instrumentele, tehnologiile şi resursele autorizate în activităţile practice ale ILO, precum şi obiectivele specifice de realizare în condiţii concrete. Organizaţiile sindicale trebuie să înţeleagă că sunt necesare tot mai multe schimbări fundamentale în activitatea lor. Un alt subiect important este înţelegerea faptului că activitatea acestora nu este în consecinţă doar analiza problemelor care apar în jurul sau în întreprinderi, precum şi acceptarea unor măsuri adecvate nu este suficientă pentru obţinerea de cunoştinţe şi experienţă practică. Această înţelegere poate fi atinsă datorită efectuării unei pregătiri inovatoare care vizează orice sindicat şi orice necesitate, în ce mediu funcţionează, care este organizaţia primară şi care este baza reală a sindicatelor. Toate sindicatele pot fi împărţite în două categorii: cele care sunt capabile să perceapă noile strategii, pot implementa practici inovatoare şi cele care nu doresc să se schimbe, urmând practici conservatoare [5, p.13]. Pentru intensificarea şi continuarea dialogului şi parteneriatului cu Organizaţia Internaţională a Muncii precum şi realizarea unei cooperări specifice cu ILO, comunitatea de business şi, în special, sindicatele trebuie să participe activ la pregătirea modificărilor în Codul muncii, deoarece aceasta ar duce la îmbunătăţirea drepturilor de muncă şi a dialogului social consolidat. În raportul pentru Consiliul General al OMC de revizuire a politicilor comerciale ale Georgiei (Geneva, 07 şi 09 decembrie 2009) se afirmă că, deşi au fost ratificate ambele convenţii ale OIM privind drepturile sindicale, protecţia drepturilor definită în acestea sunt insuficiente [4, p.2]. Codul Muncii din 2006 a redus drastic drepturile sindicale fundamentale ale lucrătorilor, prin limitările sale privind libertatea de asociere şi dreptul de a o organiza, cum ar fi pragul de instituire a unui sindicat care este excesiv de mare. Există restricţii severe privind dreptul la grevă, grevele de solidaritate sunt interzise şi, în practică, sindicaliştii primesc ameninţări, intimidări şi concedieri fără explicaţii. Codul Muncii şi autorităţile oferă protecţie insuficientă împotriva discriminării antisindicale şi legea oferă, de facto, o lumină verde distrugerii sindicatelor şi marginalizării negocierilor colective. Parlamentul georgian, în anul 2013, a votat modificările în Codul muncii. În pofida criticii aduse schimbărilor Codului Muncii georgian pentru incompatibilitatea cu standardele internaţionale şi europene ale muncii, acesta reprezintă un prim pas important în aducerea legislaţiei unei ţări caucaziene spre standardele Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Noua legislaţie prevede o anumită protecţie împotriva discriminării antisindicale, creştere a concediului plătit pentru muncitorii cu profesii periculoase, interzicerea concedierii femeilor însărcinate şi creşterea duratei concediilor din cauza unor dizabilităţi temporare. Cu toate acestea, restricţiile nerezonabile se impun cu privire la dreptul la grevă, iar orele de lucru, protecţia femeilor însărcinate şi compensaţia orelor suplimentare, precum şi munca de noapte sunt insuficient reglementate. De asemenea, dispoziţiile referitoare la contractele de muncă dau prioritate angajatorilor. Noua lege nu reuşeşte să protejeze sănătatea şi securitatea lucrătorilor şi, de asemenea, permite angajatorilor să efectueze concedieri în masă, fără nici o consultare prealabilă cu sindicatele, cum este garantat de prevederile Cartei Sociale Europene, ce a fost semnată de Georgia. Pentru Republica Moldova, Organizaţia Internaţională a Muncii defineşte două mari probleme, cum ar fi migraţia populaţiei şi munca copiilor. Cu scopul de a elimina aceste dificultăţi în cadrul pieţei forţei de muncă din Moldova, ILO duce o politică aparte, implementând mai multe convenţii şi reforme, ca exemplu poate fi adusă Colecţia de Convenţii ale ILO ratificate de Republica Moldova, editată de către CNSM în cadrul proiectului Dialogul social local pentru o mai bună guvernare a pieţei muncii în Republica Moldova [1, p.22]. Piaţa muncii în Republica Moldova este în continuă formare. Aici au loc dezechilibre care se manifestă prin creşterea şomajului, prin descreşterea productivităţii muncii, prin utilizarea ineficientă a forţei de muncă, ceea ce are drept consecinţă directă reducerea salariilor reale. O mare parte a populaţiei apte de muncă nici măcar nu este prezentă pe piaţa muncii din Republica Moldova. Deşi normele internaţionale ale muncii [2, p.1] au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării legislaţiei naţionale a Republicii Moldova în domeniul muncii, putem determina o listă întreagă de probleme cu care se confruntă piaţa forţei de muncă în ţara nostră, cum ar fi [3, p.56-58]: lipsa unei analize aprofundate a proceselor de pe piaţa muncii, ce ar putea sta la baza elaborării politicilor de ocupare a forţei de muncă şi formare profesională; insuficienţa locurilor de muncă libere în economia naţională; salariile mici oferite şi obligaţiile mari înaintate de către agenţii economici pentru deţinerea locurilor de muncă; nivelul de calificare al persoanelor aflate în şomaj, care nu corespunde cererii pe piaţa muncii; potenţialul redus de angajare în câmpul muncii pentru tineret, femei, absolvenţii studiilor superioare; importanţa scăzută a patronatului şi a sindicatelor în realizarea politicilor pe piaţa muncii; utilizarea insuficientă a capacităţii umane în perioada actuală este condiţionată de scăderea cererii forţei de muncă de calificare înaltă, fundamentată de schimbări structurale în economie, de nivelul scăzut al salariilor sau de lipsa locurilor de muncă. Nu putem nega faptul că în Republica Moldova influenţa instrumentelor ILO a fost considerată redusă, deoarece Codul Muncii de aici a fost apreciat ca reprezentând, de fapt, reglementări ce depăşeau normele minime ale organizaţiei. Dar cu toate acestea, există o colaborare între aceste două părţi care nu doar face posibilă implementarea unor norme pe teritoriul ţării noastre, dar care aduce rezultate deja de câţiva ani, şi implementarea acestor norme continuă să aibă un flux puternic la nivel naţional. NOTĂ: This article was researched within the FP7 Program Support Marie Curie (IRSES) ,,Possibilities and limits, challenges and obstacles of transferring CEE EU pre-accession best practices and experience to Moldova’s and Georgia's pre-accession process”.