Răspunderea statelor pentru actele cu efect extrateritorial reprezintă un caz special de răspundere extrateritorială a statelor, care poate fi rezumată în felul următor: dacă acţiunea sau inacţiunea statului-parte la Convenţia Europeană a drepturilor omului (CEDO) [1], prin care persoana a fost expulzată sau extrădată, a provocat o ingerinţă ulterior comisă de către un alt stat, indiferent dacă acesta este sau nu parte la Convenţie, va fi recunoscută încălcarea dreptului respectiv din partea primului stat, dacă el cunoştea sau trebuia să cunoască despre eventuala ingerinţă. Convenţia nu garantează dreptul de a nu fi extrădat per se, însă Curtea poate interzice extrădarea persoanei în calitate de măsură provizorie pentru protecţia drepturilor care fac parte din nucleul dur, iar apoi se expune asupra consecinţelor extrădării, deci dacă ar exista riscul rezonabil ca reclamantul să fie supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante, sau pedepsei capitale. Riscul în privinţa tratamentelor contrarii CEDO se evaluează în raport cu statul unde reclamantul urmează a fi extrădat, în dependenţă de legislaţia, practica de aplicare a acesteia şi reputaţia statului în domeniul protecţiei drepturilor omului. Obligaţia de a dobândi astfel de informaţie, deci de a cunoaşte riscurile cărora va fi supus extrădatul, o are, în primul rând, partea contractantă. În mod primordial, ne referim la cazurile de extrădare a persoanelor dintr-un stat-parte la CEDO într-un stat terţ. Astfel, în speţa notorie Söering c. Regatului Unit [8], reclamantul fusese învinuit de săvârşirea omorului în SUA. Aflându-se în Regatul Unit, SUA a solicitat extrădarea acestuia. Reclamantul s-a adresat către Curte invocând, inter alia, încălcarea art.3 în eventualitatea extrădării, deoarece ar fi existat riscul real de a fi supus pedepsei capitale, şi anume, a fenomenului de „culoar al morţii”, care poate fi descris ca şi o combinaţie de circumstanţe degradante la care ar fi fost expus reclamantul, dacă ar fi extrădat şi ar fi în aşteptarea pedepsei capitale pentru omorul săvârşit [8, paragr. 81]. Curtea a purces la examinarea circumstanţelor individuale ale reclamantului, şi dacă ele, fiind coroborate cu „culoarul morţii” şi termenul îndelungat dintre condamnare şi executare a pedepsei, ar putea constitui o încălcare a art.3. Prin urmare, s-a ajuns la următoarea concluzie: „având în vedere perioada îndelungată petrecută în culoarul morţii în astfel de condiţii extreme, suferinţa aşteptării executării pedepsei cu moartea, precum şi circumstanţele personale ale solicitantului, în special vârsta lui şi starea psihică la momentul infracţiunii, extrădarea reclamantului în SUA l-ar expune la un risc real de tratament peste limitele pragului art.3. Scopul legitim de extrădare ar putea fi realizat prin alte mijloace” [8, paragr.111]. În general, Curtea analizează obiectiv condiţiile generale şi starea protecţiei drepturilor fundamentale în ţările unde persoanele urmează să fie extrădate. Astfel, într-un alt caz corelat extrădării, Othman(Abu Qatada) c. Regatului Unit [7], reclamantul, având statut de refugiat în Regatul Unit, conform legislaţiei britanice şi acordurilor bilaterale dintre cel din urmă şi Iordania, unde urma să fie extrădat, fiind condamnat in absentia în cel de-al doilea stat. Având de gând să conteste sentinţa, el a invocat încălcarea art.6, în privinţa riscului de a fi supus torturii în procesul rejudecării. Curtea a admis argumentul dat, pornind de la practicile din Iordania în acest sens, utilizând testul de „refuz flagrant al justiţiei”. Iar în speţa recentă Mamadaliyev c. Federaţiei Ruse[6], Înalta Curte a stabilit că extrădarea unui cetăţean kârgâz din Rusia în Kârgâzstan ar constitui o încălcare a art.3 din cauza informaţiilor negative despre protecţia generală a drepturilor omului şi probabilitatea înaltă că reclamantul va fi supus unui tratament contrar art. 3. Urmează a fi atrasă atenţia şi la fapta incriminată pentru care se cere extrădarea, în raport cu pedeapsa pe care va fi pasibil s-o ispăşească extrădatul. Din această perspectivă, într-o altă speţă recentă Čalovskis c. Letoniei[3], reclamantul a invocat că percepţia în justiţia americană a crimelor cibernetice, pentru comiterea cărora el era învinuit, este echivalentă crimelor de terorism, astfel că el ar putea fi supus tratamentelor degradante în sensul art. 3 şi ulterior pedepsit cu privaţiune de libertate pe un termen care considerabil depăşea termenul prevăzut în legea penală letonă. Curtea nu a găsit vreun temei să considere că persoana ar fi supusă maltratării, nici nu a considerat pedeapsa disproporţională. Mai mult, Curtea a pedepsit înaltele părţi contractante şi pentru permiterea – deci inacţiunea, în privinţa – practicilor americane de „extrădare extraordinară” (extraordinary rendition), soldate cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care reprezintă transferul extrajudiciar al persoanelor de sub jurisdicţia teritorială a unui stat spre un alt stat, cu scopul de a deţine şi interoga persoana în afara cadrului legal „obişnuit”, unde persoana deţinută este supusă riscului real de aplicare a torturii, tratamentelor crude inumane sau degradante, posibilitatea încălcării art.3 al Convenţiei având probabilitate avansată [4, paragr. 218]. În două speţe recente, Curtea a avut o abordare extrem de critică în privinţa procedurilor de extrădare extraordinară, fascinante atât din punct de vedere substanţial, cât şi procedural. În fapt este vorba despre reclamanţii Al-Nashiri [2]şi Husayn [5], ambii fiind supuşi extrădării extraordinare în anul 2002 din Emiratele Arabe Unite şi, respectiv, Pakistan. Au fost în mod separat transferaţi la mai multe baze militare secrete din Afghanistan, Thailanda şi România, iar spre sfârşitul aceluiaşi an au fost mutaţi la baza militară poloneză de lângă Stare Kiejkuty, unde au fost deţinuţi până în iunie 2003 cu transportarea ulterioară spre baza militară americană Guantanamo Bay din Cuba, acolo fiind deţinuţi şi la data emiterii hotărârii – 24 iunie 2014. Aceasta înseamnă că reclamanţii timp de 12 ani au fost privaţi de libertate ilegal, fără înaintarea învinuirii şi lipsiţi de garanţii procedurale fundamentale şi deţinuţi incommunicado. Ei au invocat încălcarea Convenţiei pe mai multe capete, de către Polonia în calitate de complice, pentru ajutorul prestat în exercitarea actelor extrateritoriale ale SUA faţă de reclamanţi, în timpul aflării acestora pe teritoriul Poloniei, şi în privinţa consecinţelor permiterii transferului lor spre baza Guantanamo Bay. Curtea a considerat că survolarea spaţiului aerian polonez şi aterizarea avionului CIA (care i-a transportat pe reclamanţi) pe teritoriul Poloniei şi controlul permiselor secrete de lângă Stare Kiejkuty nu puteau fi efectuate fără consimţământul preexistent al acestui stat. Pornind din informaţia răspândită despre relele tratamente şi abuzurile bănuiţilor în comiterea actelor de terorism de către autorităţile americane, guvernul polonez trebuia să-şi dea seama că, prin ajutorul acordat părţii americane, el a expus reclamanţii riscurilor tratamentelor contrare Convenţiei [2, paragr. 442; 5, paragr. 444]. Deci Polonia, în mod direct, nu era implicată în comiterea actelor internaţionale ilicite, ci doar a asistat SUA în comiterea acestora. Prin urmare, acestui stat i-au fost imputabile acţiunile SUA, care nu puteau fi exercitate fără ajutorul logistic prestat de partea poloneză. Cea mai stringentă problemă a respectivelor speţe, cu toată complexitatea lor, a fost absenţa şi reticenţa guvernului polonez în stabilirea unor măsuri de control al statului asupra acţiunilor serviciilor de securitate, dacă ar fi să neglijăm interesele politice care ar putea fi implicate într-o asemenea situaţie. Totuşi, dacă statul şi-ar fi onorat obligaţia pozitivă de a constitui mecanisme eficiente de prevenire a cazurilor de detenţie secretă, atunci şi celelalte consecinţe negative ar fi fost anihilate. Regretabil însă, luând în considerare specificul serviciilor de securitate, detenţia secretă a persoanelor este un efect iminent existenţei acestora, iar actele de tortură nu reprezintă o practică rară pentru dobândirea informaţiei, ceea ce nicidecum nu înlătură obligaţiile pozitive menţionate mai sus.