Nararea ca act terapeutic în Balada bătrânului marinar de S.T. Coleridge
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1342 58
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-27 20:19
Căutarea după subiecte
similare conform CZU
821.111-3.09 (5)
Literatură engleză (116)
SM ISO690:2012
LARII, Lucia. Nararea ca act terapeutic în Balada bătrânului marinar de S.T. Coleridge. In: Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: : Ştiinţe umanistice, 25-26 aprilie 2018, Chişinău. Chişinău: Centrul Editorial-Poligrafic al USM, 2018, SU, pp. 78-80.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti:
SU, 2018
Conferința "Sesiune naţională de comunicări ştiinţifice studenţeşti: Ştiinţe umanistice, 25-27 aprilie 2018: "
Chişinău, Moldova, 25-26 aprilie 2018

Nararea ca act terapeutic în Balada bătrânului marinar de S.T. Coleridge

CZU: 821.111-3.09

Pag. 78-80

Larii Lucia
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 28 august 2019


Rezumat

Comunicarea reprezintă un principiu definitoriu al existenţei umane, unul sine-qua-non atât pentru devenirea omului ca fiinţă socială, cât şi pentru coexistenţa sa în societate. Fără comunicare, noi, ca fiinţe cu potenţial social, ne-am irosi într-o existenţă anonimă, tăcută, invizibilă şi inutilă, într-o pseudo-conviețuire lipsită de o morfologie comunitară, care ar exista sub forma unor individualităţi bipede, inculte şi instinctive, care resimt uneori anumite impulsuri creative. Actualitatea cercetării. Omul mereu e comunicat, el întotdeauna transmite informaţii. Astăzi toţi suntem ahtiaţi după comunicare şi în orice moment al existenţei noastre suntem o sinteză a tuturor comunicărilor prin care, conştienţi sau nu, am trecut de-a lungul vieţii. Noutatea cercetării. În acest studiu, începând de la comunicare, ajungem la narare din perspectiva unei comunicări terapeutice în literatură, pornind de la exemplul din Balada bătrânului marinar, operă scrisă de englezul Samuel Taylor Coleridge [1] în anii 1797- 1798 ce ne povestește despre un bătrân marinar oprind un nuntaş din drumul său pentru a-şi ispăşi pedeapsa sub forma unei relatări. Problema cercetată. Am încercat să interpretăm balada romantică din perspectiva teoriilor mai noi ale comunicării: omul este o fiinţă dialogală şi indiferent de acţiunile sale, această fiinţă are nevoie să se spună, să se povestească. În lucrarea sa, Introducere în Ştiinţele Comunicării, John Fiske abordează comunicarea ca fiind o transmitere de mesaje. Ea se preocupă de modul în care emiţătorii şi receptorii codifică şi decodează mesajele, de felul în care transmiţătorii utilizează canalele şi mijloacele de comunicare – adică de problemele eficienţei şi acurateţei [2, p.16]. Tot aici îl putem menţiona pe Gabriel Garcia Marquez cu lucrarea A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, care foloseşte în acest prim volum de memorii noţiunea de „memorie amintită”. Aceasta trece evenimentele trăite prin sufletul scriitorului ca printr-un instrument de şlefuire, pentru a le evoca sub semnul povestirii. Marquez afirmă că viaţa nu este cea pe care ai trăito, ci este aceea pe care iţi aminteşti că ai trăit-o. În această cercetare am fost preocupaţi de felul în care scriitorul construieşte un personaj narator dintr-o baladă romantică, cum e Balada bătrânului marinar de S.T. Coleridge, or, felul în care este spusă şi interpretată o poveste depinde nemărginit de cine e perceput de cititor că o relatează: un autor, un narator sau un personaj. În Introducere în arhitext, Gerard Genette defineşte balada drept „poezie narativă” sau o specie a poemului desăvârşit [3, p. 63]. La rândul nostru, ne preocupă felul în care povestirea poate funcţiona ca un act terapeutic pentru personaj. Bătrânul marinar povesteşte pentru a-şi alina chinurile interioare, acesta fiind condamnat la un ciclu etern de aduceri aminte, dar e şi un pretext pentru eliberarea unor tensiuni psihologice. Tzvetan Todorov, în studiul său Povestirea primitivă propune câteva tipuri de vorbire narativă: vorbirea-acţiune, care constă în a te opune celorlalţi [4, p. 318-330]. În Balada bătrânului marinar, protagonistul omoară pasărea susţinând că aduce ghinion, în ciuda faptului că restul echipajului o considera purtătoare de noroc. Un alt tip este vorbirea-povestire, care este discursul aedului pe care ascultătorul nu îl întrerupe, prezent şi acesta în opera respectivă prin felul în care nuntaşul asculta povestea marinarului aproape fără a interveni. Norbert Groeben utilizează sintagma „simbol verbal” [5, p. 137]. Am încercat să identificăm în balada lui Coleridge câteva astfel de simboluri: pasărea, marea, corabia, moartea. În concluzie, putem spune că întreaga literatură, dar şi personajelenaratoare, în general, ne demonstrează faptul că literatura este şi o formă de terapie, prin faptul că autorul povesteşte/ se povesteşte în mod direct sau indirect. Dar cu o precizare care vine de la Genette în Psiholecturi: „Psihocritica pune literaturii întrebări excelente şi îi smulge răspunsuri excelente, care îmbogăţesc în aceeaşi măsură contactul nostru cu operele; ea nu câştigă nimic atunci când ascunde (şi îşi ascunde) că adeseori partea cea mai limpede a răspunsului se află în întrebare” [6].