În lingvistica actuală este bine ştiut că limbile literare au avut la baza formării lor, ca limbi de cultură, acelaşi mecanism metodologic şi istoric. Toate limbile literare au pornit încă din Epoca Medievală, având la început, ca bază, un dialect sau grai, care, într-un anumit moment istoric, s-a impus din punct de vedere economic, literar-artistic sau cultural-biblic. Mai departe, acest dialect sau grai lansat parcurge toate fazele istorice, necesare procesului de evoluţie şi dezvoltare: promovarea şi răspândirea, unificarea întru normare, gramaticalizarea în scopul modernizării şi, în final, intrarea acestui dialect sau grai în faza supremă de modernizare, ca limbă formată, prin şi datorită publicării celor mai distinse lucrări literar-artistice, ale celor mai consacraţi scriitori şi poeţi naţionali. [1] Procesul de evoluţie şi dezvoltare a limbilor literare a demonstrat că nicio limbă literară în lume nu a putut să-şi asigure etapa modernizării în afara lucrărilor normative ( adică în afara cărţilor de gramatică), tot aşa cum nici determinarea şi nici stabilirea normelor literare nu au fost posibile de elaborat în lipsa cărturarilor şi monumentelor de limbă scrisă. Lucrările literar-artistice, scrise în spiritul limbii devenită bază, au servit, la momentul oportun, drept material lingvistic pentru crearea normelor şi pentru formularea regulilor, atât în scriere, cât şi în vorbire. [2] Istoriceşte, noţiunea teoretică de limbă literară nu a putut să apară şi nici să fie validată teoretic înaintea noţiunii istorice de limbă naţională, tot aşa cum nici noţiunea de limbă naţională nu a putut să preexiste noţiunii de stat naţional, întrucât statele naţionale s-au format şi au putut fi ratificate juridic şi politic abia în sec. al XIX-lea, deşi popoarele şi ţările acestor limbi sunt menţionate în istorie cu zeci de secole în urmă. Afirmarea şi confirmarea statelor naţionale în Europa a fost posibilă numai după războaiele lui Napoleon al III-lea şi Revoluţia burgheză din Franţa, de la sf. sec. al XVIII-lea, evenimente care au pus începutul istoriei noi a omenirii. [3] Respectivele evenimente istorice, trezind un interes mare faţă de naţiune şi stat naţional, au provocat şi lupta pentru independenţa naţională, care s-a terminat cu declaraţiile oficiale de independenţă, după care s-a impus stringent şi necesitatea creării culturilor naţionale, fenomen care este de neconceput şi chiar imposibil fără o limbă naţională de cultură, adică fără o limbă literară naţională oficializată. [4] Prin urmare, toate aceste noţiuni (stat naţional, limbă naţională şi limbă literară) nu sunt nişte apariţii anacronice, ci au fost generate succesiv de funcţionarea unui sistem social şi istoric coerent şi consecvent: mai întâi noţiunea de stat naţional, apoi noţiunea de limbă naţională şi numai după aceasta se confirmă şi noţiunea de limbă literară, ca limbă naţională de cultură. Nici din punct de vedere lingvistic (al ştiinţei despre limbă), noţiunea teoretică de limbă literară nu a putut fi definită pe deplin mai devreme de sf. sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Cauzele acestei întârzieri trebuie căutate în concepţiile care au dominat lingvistica veacului al XIX-lea, de vreme ce lingvistica, ştiinţă a limbii, a apărut abia în prima jumătate a sec. al XIX-lea, având însă la început, ca obiect, studiul comparativ şi istoric al limbilor indoeuropene, ceea ce nu a permis unor preocupări speciale privind noţiunea de limbă literară. Nici lingvistica din a doua jumătate a sec. al XIX-lea nu a fost mai îngăduitoare în acest sens, deoarece era influenţată de principiile istoriste ale neogramaticienilor, pentru care limba literară era considerată un aspect artificial, în raport cu limba populară. Neogramaticienii plasau limba literară în afara preocupărilor de lingvistică. Din aceste cauze obiective, noţiunea ştiinţifică de limbă literară intră în laboratorul cercetărilor de lingvistică abia după apariţia dihotomiilor lui Ferdinand de Saussure, când limba literară devine o noţiune istorică şi ştiinţifică. [5] De aceea, este necesar să se ştie că problema denumirii limbii literare (limbii oficiale, limbii de cultură într-un stat naţional ) nu este una de discuţie publică, tot aşa cum nici cea a funcţionării ei. În toate ţările lumii contemporane problema limbii oficiale este lăsată pe seama specialiştilor, lingviştilor, întrucât numai ei sunt făuritorii şi îngrijitorii dintotdeauna ai acestui tezaur naţional. Numai gramătiştii sunt autori ai lucrărilor normative: dicţionare, lucrări de gramatică, de fonetică, de lexicologie etc.Din păcate, contextul politic din R.M. ne face să reexplicăm unele aspecte ce ţin de istoria şi teoria limbilor literare, lucruri ştiute şi răsştiute nu numai de lingvişti, dar şi de întreaga lume modernă. La Chişinău, totuşi, nu se vrea înţeles faptul că orice limbă de cultură a unui stat naţional (numită şi limbă oficială, şi limbă literară) are o motivaţie ştiinţifică şi istorică. Mai mult decât atât, unii se fac a nu înţelege că limba literară funcţionează în paralel cu graiurile ei înrudite şi cu limba populară vie, de care se deosebeşte mai mult sau mai puţin. Se cere, fără niciun temei ştiinţific şi istoric, de către unii răuvoitori ai statului, să se renunţe la glotonimul de limbă română, care reprezintă limba de cultură, limba istorică a poporului băştinaş, în favoarea sintagmei „limbă moldovenească”, sintagmă ce reprezintă o cauză politică a unor demnitari de stat şi de partid. Se insistă, chiar fără a avea vreun temei ştiinţific privind reformularea glotonimului limbă română, ca, din graiul moldovenesc, din limba populară vorbită, să se fabrice, mai întâi, glotonimul „limbă moldovenească”, apoi, respectiv, şi noţiunea de „limbă moldovenească literară”, ceea ce este ireal, dacă nu chiar absurd (ideea aceasta au mai avut-o şi proletcultiştii anilor 20-30, din R.A.S.S.M., care, după cum se ştie, au terminat-o cu un eşec total). În continuare, pentru a ne convinge de adevărul istoric şi ştiinţific, vom prezenta pe scurt drumul evoluţiei şi dezvoltării, atât cel al românei literare, cât şi cel al limbii ruse literare, ambele având la bază aceeaşi motivaţie istorică şi ştiinţifică, ca toate limbile literare din lume, fapt ce ar trebui să-i oblige, după părerea noastră, pe toţi specialiştii de limbă rusă, să vină în apărarea adevărului istoric despre limba română de la Chişinău, din R.M. Limba română literară a luat naştere în a doua jumătate a sec. al XVIlea, prin tipăriturile diaconului Coresi de la Braşov. Prima sa carte („Întrebare creştinească”, 1559, Braşov), care formează şi primul document de limbă română literară scrisă, are la bază graiul muntenesc, graiul popular dintre Târgovişte şi Braşov. Cele 11 cărţi, tipărite de Coresi între anii1559-1581, au jucat un rol primordial la fixarea normelor literare ale limbii noastre şi la dezvoltarea ei ulterioară, iar caracterul lor bisericesc, religios, a făcut ca ele să fie răspândite în foarte scurt timp pretutindeni, unde se vorbea româneşte în vechea Dacie. [6] Textele biblice ale diaconului Coresi, care sunt nişte traduceri din slavonă şi greaca medievală, au fost răspândite şi pe teritoriul dintre Prut şi Nistru (teritoriul actual al R.M.), care în Epoca Medievală făcea parte din Principatele Româneşti, ceea ce ne face să afirmăm, cu certitudine, că de cele 11 tipărituri, cărţi bisericeşti, traduse de diaconul Coresi între anii 1559-1581, au beneficiat şi strămoşii actualului popor istoric din R.M. De atunci şi până în prezent, între Prut şi Nistru sunt pronunţate intact rugăciunile în limba literară, care se numeşte limba română, dar nicidecum în grai moldovenesc. Din acel moment istoric, în toate textele bisericeşti de la noi sunt respectate sută la sută, ortografic şi ortoepic, cele şapte vocale specifice limbii române literare, fenomen lingvistic pe care nu-l avem şi nici nu l-am avut în graiul moldovenesc. Aceste şapte vocale, utilizate în limba română literară la Chişinău, constituie o particularitate a graiului muntenesc, pe care Coresi, fiind vorbitor din Muntenia, l-a utilizat la scrierea cărţilor sale bisericeşti (Muntenia este o regiune a Valahiei, care, în Epoca Medievală, era denumită şi Ţara Românească). Moştenirea lăsată de diaconul Coresi de la Braşov este mai departe îmbogăţită prin contribuţii care vin din toate provinciile istorice româneşti. În aşa fel, în Epoca Medievală, alături de mitropoliţii Moldovei (Varlaam şi Dosoftei), îşi aduc aportul la răspândirea limbii române ca limbă de cultură şi Simeon Ştefan, mitropolitul Ardealului, şi Radu Greceanu, unul dintre autorii „Bibliei” de la Bucureşti, 1688 (această lucrare constituie cel mai mare document de limbă română scrisă din Epoca Medievală), şi Antim Ivireanul, autorul „Didahiilor” (1708), şi episcopii de la Râmnic (Chesarie, Filaret şi Damaschin), cu traducerea „Mineielor” (1776-1778) etc. [7] La sf. sec. al XVIII-lea începe procesul deliberat al unificării variantelor literare româneşti, având la bază gramaticalizarea propriu-zisă a limbii române. Reprezentanţilor Şcolii Ardelene ( Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Ion Budai Deleanu) le revine meritul de a fi cei dintâi care s-au gândit la alcătuirea de gramatici şi dicţionare. Ei au fost foarte perseverenţi în această direcţie, stimulând astfel cercetările filologice româneşti. Deschizătorul de drumuri în ale gramaticii limbii române literare este totuşi Samuil Micu, autorul primei gramatici româneşti tipărite şi fondatorul ortografiei româneşti. Scrisă în latineşte („Elementa linquae daco-romanae sive valachicae”), gramatică lui Samuil Micu a fost publicată la Viena, în anul 1780, cu o prefaţă de Gh. Şincai. Această lucrare normativă a avut meritul de a fi scos în evidenţă originea latină a limbii noastre, origine contestată, pe atunci, de o serie de istorici şi lingvişti străini.Iniţiativa modernizării limbii române literare a fost continuată, în tot veacul al XIX-lea, prin contribuţia celor mai reprezentativi cărturari, dar, cel mai mult, datorită activităţii lui Ion Heliade Rădulescu, părintele limbii române literare, autorul gramaticii moderne („Gramatica românească”, Sibiu, 1828). I. H. Rădulescu a fost un cărturar care a influenţat decisiv procesul de culturalizare şi modernizare a românei literare pentru tot veacul al XIX-lea. [8] Limba română literară a intrat în faza optimă de modernizare în anul 1881, odată cu publicarea „Scrisorilor” lui Mihai Eminescu, a „Amintirilor din copilărie” de Ion Creangă şi a „Novelelor din popor” de Ioan Slavici. Acest pisc, decisiv, a fost atins în mod firesc, întrucât normele unice ale exprimării şi scrierii culte s-au dovedit a fi, în cea mai mare parte, rodul unei munci comune, atât a cărturarilor munteni, cât şi a celor ardeleni şi moldoveni. Limba rusă literară a pornit pe drumul evoluţiei şi dezvoltării sale istorice, cu mult mai înainte, din sec. al XI-lea. Alfabetul chirilic, obţinând o răspândire largă încă din veacul al X-lea, este utilizat nu numai în textele religioase, dar şi în scrierile laice, ceea ce pune începutul literaturii vechi ruse, literatură care pe atunci avea la bază vorbirea slavilor de răsărit. În perioada creării Statului Rus, în frunte cu Kievul (oraşului Kiev, conform letopiseţului, cneazul Oleg i-a prezis să devină „mama oraşelor ruse”), funcţionau două limbi în paralel: 1) limba rusă populară veche şi 2) limba slavonă bisericească. Aceste două idiomuri erau atât de asemănătoare, încât sistemul lor gramatical (morfologic şi sintactic) era identic, iar vocabularul era, în cea mai mare parte, nediferenţiat. Peste veacuri, respectivele tipuri de limbaj s-au contopit într-o singură limbă: limba rusă literară medievală (drevnerusskii literaturnâi iazăk). Primele documente de limbă rusă literară scrisă au fost elaborate în sec. al XI-lea. E vorba de „Rugăciunea” («Моление») de Daniil Zatocinik, de „Adevărul rusesk” («Русская правда») şi „Didahia” («Поучение») de Vladimir Monomahul. Aceste dintâi documente au străbătut peste veacuri prin alte scrieri ruseşti, de mai târziu, începând cu cele din veacul al XIV-lea. [9] De la sf. sec. al XIV-lea (începând cu anul 1380), Cnezatul Moscovit alipeşte unul după altul toate cnezatele, încât la mijlocul veacului al XVI-lea este creat Statul Rus Centralizat, iar odată cu formarea lui se termină şi procesul de creare a poporului rus. Mai mult decât atât, în perioada secolelor XIV-XVI se creează şi o limbă unică pentru toată populaţia Statului Rus Moscovit – limba popoarelor velikoruse La sfârşitul sec. al XVII-lea, societatea rusă feudală cade în declin, iar în locul feudalismului ia naştere capitalismul. În această perioadă începe să se formeze naţiunea rusă, ceea ce provoacă şi oportunităţi pentru crearea limbii naţionale ruse de cultură. Astfel, în sec. al XVIII-lea, limba rusă începe să se completeze printr-un număr impunător de cuvinte de alte origini. Acum procesul de evoluţie şi dezvoltare este însoţit şi de corelaţia limbii ruse cu alte limbi înaintate din Europa. Utilizarea pe larg a cuvintelor şi formelor gramaticale de exprimare a vorbirii vii, populare, distruge totalmente sistemul de funcţionare a diglosiei, care era dominantă în perioada Rusiei Moscovite. La mijlocul sec. al XVIII-lea devin evidente tendinţele cărturarilor de a utiliza variate mijloace lingvistice, în scopul determinării normelor literare fonetice, lexicale şi gramaticale ale limbii ruse literare. Acum ajung a fi clare contururile limbii ruse naţionale literare, întrucât începe unificarea elementelor constituente pe niveluri, pe compartimente, îndeosebi la nivel morfologic (normele morfologice au fost stabilite şi prezentate pentru prima dată în „Gramatica rusă” («Российская грамматика») de M. V. Lomonosov, scrisă în anul 1755 şi publicată în anul 1757). [10] La sf. sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea se produce şi profilarea sistemului sintactic al limbii ruse literare naţionale. În acest sens, un rol însemnat l-a jucat marele cărturar N. M. Karamzin, care a optat în permanenţă pentru apropierea limbii ruse scrise de vorbirea populară, utilizată în acea vreme în Rusia. Karamzin insistă să se impună modelele stilului colocvial, stilului limbii vorbite, în toate genurile literare, în scopul debarasării de învechitele forme structural-gramaticale medievale. Mai mult decât atât, el cerea să fie completat dicţionarul limbii ruse cu noi cuvinte nu numai ruseşti, dar şi cu împrumuturi din alte limbi. Ceea ce şi-a dorit Karamzin pentru definitivarea procesului de creare a limbii ruse literare a fost realizat prin opera artistică a lui A. S. Puşkin, I. A. Krâlov, A. S. Griboedov. Fiecare dintre ei a contribuit substanţial, îmbinând mijloacele lingvistice ale vorbirii norodnice cu variate elemente ale limbii literare, în cadrul genurilor şi speciilor literare, valorificate de ei: I. A. Krâlov – prin fabule, A. S. Griboedov – prin comedii, A. S. Puşkin – prin tot şi prin toate, întrucât în opera sa literar-artistică s-au contopit armonios toate elementele reale şi posibile ale limbii ruse literare cu cele ale vorbirii populare vii. De aceea, A. H. Vostokov, punând la bază preponderent textul lui A. S. Puşkin, a elaborat prima gramatică modernă a limbii ruse ‒ „Gramatika ruseaskă” («Русская грамматика»), publicată în anul 1831. [11] După apariţia acestei lucrări normative, limba rusă literară desăvârşeşte procesul realizării sale ca limbă de cultură şi atinge, prin monumentala operă lingvistică a lui Puşkin, faza supremă de modernizare.