Agricultura mondială, inclusiv şi în Republica Moldova, la hotare de secole se confruntă cu probleme mari şi complexe de ordin economic, energetic, social şi ecologic. Conceptul dominant în cercetare, educaţie şi în largă practică agricolă de intensificare în baza folosirii surselor naturale nerenovabile de energie (gaz, petrol, cărbune) şi derivatelor lor (îngrăşăminte minerale, pesticide etc.) s-a dovedit a fi efectivă doar la etapa iniţială de implementare. Pe parcurs, în pofida extinderii noilor soiuri (hibrizi), perfecţionarea tehnologiilor de cultivare, nivelul de producţie s-a stabilizat, iar pentru unele culturi a apărut chiar tendinţa de diminuare. Spre regret, nivelul de producţie atins este cu mult mai mic decât cel obţinut în cadrul instituţiilor ştiinţifice de profil şi cu atât mai mult faţă de potenţialul posibil de producţie. Concomitent s-au agravat consecinţele negative asupra mediului ambiant (poluarea şi degradarea solurilor, poluarea apelor, aerului, etc.) şi sănătăţii oamenilor. Desigur că evoluţia situaţiei în agricultură a fost influenţată şi de condiţiile social-economice, tranziţia la economia de piaţă, reformele din agricultură. Ţinând cont de cele menţionate mai sus, putem afirma că agricultura n-a asigurat o dezvoltare durabilă care presupune îndestularea necesităţilor generaţiilor curente în produse alimentare fără a afecta o astfel de posibilitate pentru generaţiile viitoare. Cu alte cuvinte, existenţa noastră la moment e bazată pe un împrumut luat de la generaţiile viitoare. Să ţinem cont la fel de faptul că solul, plantele, animalele, apa etc. nu sunt doar produse folosite în asigurarea necesităţilor oamenilor, dar joacă un rol polifuncţional în menţinerea echilibrului natural. Activitatea umană a contribuit în mare măsură la vulnerabilitatea ecosistemelor naturale. Dacă comparăm diferenţa structurală şi funcţională a ecosistemelor naturale şi agroecosistemelor apoi constatăm următoarele: - ecosistemele naturale posedă o productivitate mijlocie, o interacţiune trofică complexă, o diversitate biologică şi genetică înaltă, un circuit închis de elemente biofile şi energie, o stabilitate înaltă şi lipsa dependenţei de activitatea umană; - agroecosistemele posedă o productivitate înaltă, o interacţiune trofică simplă (liniară), o diversitate biologică şi genetică redusă, un circuit deschis de elemente biofile şi energie, o stabilitate joasă şi o dependenţă înaltă de activitatea umană (după Gliessman, 1998). Astfel, agroecosistemele au pierdut din stabilitatea lor din cauza micşorării biodiversităţii şi, corespunzător, simplificării complexităţii legăturilor trofice, deficitului necompensat de elemente biofile şi energie extrasă din circuit cu producţia agricolă. Ca rezultat, intervenţia omului în scopul menţinerii echilibrului agroecosistemelor a devenit obligatorie. Cu cât agroecosistemele sunt mai aproape de ecosistemele naturale după structura şi funcţia lor, cu atât ele sunt mai durabile. Ecosistemele naturale trebuie să servească ca model pentru construirea agroecosistemelor. În perioada postbelică, odată cu extinderea terenurilor arabile din contul defrişării pădurilor, pajiştilor, desţelenirii terenurilor accidentate, specializării şi concentrării atât în ramura fitotehniei cât şi zootehniei, a apărut iluzia că cu ajutorul substanţelor chimice din exterior, de regulă de sinteză chimică, este posibilă menţinerea şi sporirea nivelului de producţie şi fertilitate în agroecosisteme. Datele experimentale obţinute în experienţe de lungă durată la ICCC "Selecţia" timp de mai bine de 40 ani nu confirmă acest fapt. Mai mult ca atât, extinderea folosirii substanţelor chimice în condiţiile majorării preţurilor la ele este problematică din punct de vedere energetic, economic şi ecologic. Studierea interacţiunii dintre sol şi plantă în cadrul relaţiilor de producere, ţinând cont de influenţa lor asupra mediului ambiant nu este suficient. Astfel, perceperea agroecologiei ca ştiinţă care determină folosirea conceptului şi principiilor ecologice în proiectarea şi dirijarea agroecosistemelor durabile nu corespunde realităţii. (după Gliessman, 1998). De aceea, majoritatea specialiştilor în domeniu consideră necesar de a determina agroecologia ca ecologia întregului sistem de producere a hranei. Această definiţie depăşeşte hotarele existente în înţelegerea procesului de producere şi influenţei lui asupra mediului înconjurător la nivel de câmp şi gospodărie. Această viziune sistemică permite găsirea căilor eficiente de dezvoltare durabilă la nivel de societate, deoarece asigurarea cu produse alimentare a populaţiei include în afară de procesul de producere la fel transportarea, prelucrarea, ambalarea şi comercializarea produselor pe întreg lanţul de producere. Industrializarea în agricultură cu specializare şi concentrare masivă a dus nu numai la separarea plantelor şi animalelor, dar şi la separarea omului de sursele sale de hrană şi legătura sa cu mediul ambiant. Un accent exagerat a fost pus pe folosirea extensivă a surselor energetice nerenovabile (ţiţei, gazul natural etc.), care sunt limitate în lume şi preţurile la ele vor fi în continuă creştere, cu toate că în agricultură scopul principal l-a constituit întotdeauna acumularea energiei solare prin intermediul fotosintezei plantelor. Odată cu globalizarea economiei produsele alimentare pot fi transportate la distanţe mari fără a ţine cont de provenienţa lor, modul de creştere, prelucrare şi influenţa asupra mediului ambiant. Aspectele economice domină asupra necesităţii respectării legităţilor agronomice şi ecologice. Mai mult ca atât externalizarea cheltuielilor şi impactului negativ asupra mediului ambiant şi sănătăţii oamenilor nu permite de a conştientiza profunzimea dezechilibrului existent în natură şi adoptarea măsurilor urgente de ameliorare a situaţiei. În contextul celor expuse apare necesitatea reexaminării sistemelor existente de asigurare cu produse alimentare, care permit folosirea raţională a surselor energetice nerenovabile, o integrare armonioasă cu mediul ambiant şi fără a aduce prejudicii sănătăţii oamenilor. Aceasta presupune studierea aprofundată a structurii şi funcţiilor ecosistemelor naturale, modul în care agroecosistemele pot fi structurizate similar şi nu doar numai în scopul obţinerii unui nivel înalt de producţie. Omenirea se află în faţa dilemei - cum de asigurat cerinţele crescânde a populaţiei în produse alimentare fără a afecta mediul ambiant şi sănătatea oamenilor. De la studierea fiecărei culturi în parte cu folosirea nelimitată a surselor nerenovabile de energie la creşterea ei treptat vom trece la întreg sistemul de aprovizionare cu produse alimentare în condiţiile resurselor naturale limitate. Este bine cunoscut faptul că doar aproximativ 25% din toate cheltuielile energetice la producerea produselor alimentare sunt legate de producerea propriu-zisă în gospodăriile agricole. Celelalte 75% sunt direcţionare la procesare, transportare, comercializare etc. Analiza interacţiunii pe întreg lanţul trofic este imposibilă fără o conlucrare a specialiştilor de diferit profil. Bineînţeles că alegerea unui sau altui sistem de agricultură şi de asigurare a populaţiei cu produse alimentare va depinde de starea social economică concretă. Un rol decisiv în obţinerea efectului scontat în armonizarea producerii agricole, ocrotirii mediului şi sănătăţii oamenilor o are consumatorul. Doar un consumator bine informat despre consecinţele tuturor verigilor lanţului trofic asupra mediului şi sănătăţii omului poate interveni şi schimba situaţia spre bine. Extinderea agriculturii ecologice (organice, biologice) se datoreşte în mare măsură faptului conştientizării de către producători şi consumatori a legăturii directe dintre ei prin folosirea produselor certificate, excluderii verigilor intermediare dintre ei. Concomitent, consumatorii se pot convinge în posibilitatea producerii produselor alimentare cu excluderea substanţelor chimice, asigurând sănătatea oamenilor şi calitatea mediului ambiant. Succesul agriculturii pe viitor nu poate fi asigurat doar în baza perfecţionării tehnologiilor de cultivare a plantelor şi creştere a animalelor, chiar cu o atenţie sporită asupra problemelor ocrotirii mediului. Atenţie sporită necesită căutarea soluţiilor alternative care există la moment, care prevăd sporirea eficacităţii folosirii surselor nerenovabile de energie, permit ocrotirea mediului ambiant şi sănătăţii oamenilor. În mare măsură, situaţia creată este rezultatul dominării atât în cercetare, cât şi în educaţie a metodelor analitice, reducţioniste în detrimentul metodelor de sinteză, sistemice. Unul din savanţii ruşi A. Doiarenko scria: "Cauza corelaţiei slabe a ştiinţei cu viaţa constă în faptul că ştiinţa agrară se dezvoltă pe cale analitică, iar viaţa şi procesele complicate în natură pe cale sintetică… în domeniul cunoştinţelor agrare se simte o lipsă acută a succeselor obţinute în cercetările analitice fărâmiţate în îndestularea cerinţelor practice bazate pe sinteza (complexitatea) întregii gospodării". Deseori cercetătorii, care studiază influenţa diferitor factori în obţinerea unui nivel de producţie înalt ironic, constată că suma adaosului în producţie de la fiecare factor în parte este cu mult mai mare decât influenţa lor sumară în comun. De aceea orice recomandare ştiinţifică elaborată în condiţii concrete este valabilă pentru aceste condiţii concrete şi nu poate pretinde la toată diversitatea de condiţii pedologice, climaterice, economice, sociale etc. din altă localitate. În aşa mod, rolul proprietarilor de teren, fermierilor în adaptarea rezultatelor sau concretizarea lor în condiţiile reale ai fiecărei gospodării este enormă. Acelaşi lucru există şi în educaţie. Suma cunoştinţelor obţinute la diferite discipline, la diferite catedre nu este echivalentă cu cunoştinţele necesare pentru luarea deciziei în situaţii concrete de viaţă. În legătură cu aceasta creşte rolul cercetărilor interdisciplinare cu participarea specialiştilor de diferit profil cu necesitatea sintezei ulterioare a cunoştinţelor obţinute. Schimbări interesante au loc în structura universităţilor din majoritatea ţărilor din lume. Catedrele de profil agrar se unesc în cadrul unor instituţii separate în scopul soluţionării problemelor de interes comun, preponderent de ordin ecologic şi economic - folosirea raţională şi păstrarea resurselor naturale. La staţiunile experimentale se formează grupe complexe de cercetători alcătuite din specialişti de diferit profil, orientaţi la soluţionarea unei probleme în cadrul unui program unic de cercetare. Metoda clasică de instruire în instituţiile superioare de învăţământ este bazată pe divizarea obţinerii cunoştinţelor pe discipline la diferite catedre fără abordarea interacţiunilor şi concomitent pe divizarea în cei care aduc cunoştinţe (profesorii) şi cei care le însuşesc (studenţii). În aşa mod, studenţii sunt izolaţi de problemele reale, diverse şi complexe cu care se confruntă sectorul agrar, iar transferul de cunoştinţe într-o singură direcţie de la profesor spre student nu permite de a valorifica potenţialul creativ al studenţilor de a-i include activ în căutarea soluţiilor alternative la problemele existente în diversele verigi de producere a produselor alimentare. De aceea, este foarte importantă trecere de la învăţământul informativ la învăţământul formativ, la care şi profesorul şi studentul devin partenerii în formarea competenţelor. Ţinând cont de limita resurselor nerenovabile de energie şi impactul negativ al omenirii asupra mediului ambiant întocmai o astfel de abordare a problemelor va domina în perspectivă în domeniul agroecologiei atât în cercetare cât şi în procesul didactic, care sânt în legătură directă reciprocă. Desigur că aceasta nu exclude necesitatea prelegerilor în programul de pregătire a studenţilor, dar sporeşte activitatea participativă a studenţilor prin includerea lor în căutarea soluţiilor la problemele practice întâlnite în producerea reală şi abordate fie nemijlocit în gospodăriile agricole, fie la întâlnirile cu specialiştii din diferite sectoare ale lanţului de producere a produselor alimentare. Ponderea orelor desfăşurate în afara sistemului clasic de instruire sporeşte esenţial. În aşa mod studenţii vor deprinde iscusinţa de a gândi transdiciplinar, de a găsi interacţiunea şi interinfluenţa dintre factorii de producere şi resursele naturale pe de o parte, şi, factorii de producere şi sfera socială pe de altă parte. Este bine cunoscut faptul că studierea (însuşirea) prin acţiuni este cu mult mai efectivă decât studierea în baza memorizării faptelor. Stimularea curiozităţii şi capacităţii de a găsi soluţii în afara fiecărei discipline în parte este baza sistemului alternativ de instruire în agroecologie. Cunoaşterea prin acţiune de cercetare este cea mai potrivită cale de studiere atât pentru profesori, cât şi pentru studenţi.Toţi participanţii la procesul de studiere învaţă, fără a fi divizaţi în învăţător şi învăţăcel. Studierea prin experienţă şi practică nemijlocit în condiţii de viaţă, fie în gospodăria agricolă, fie la întreprinderea de prelucrare, ambalare, comercializare etc., fie în discuţii cu specialiştii din diferite domenii cu abordarea problemelor practice schimbă esenţial modul de percepere a complexităţii şi interacţiunii diferitor factori, impulsionează nivelul de creativitate în căutarea soluţiilor potrivite, sporeşte responsabilitatea studenţilor şi profesorilor. De lipsa unei conlucrări armonioase dintre specialişti în diferite domenii dă dovadă şi implementarea rapidă a programului "Pământ" în Republica Moldova. Aspectul economic de scurtă durată a dominat asupra aspectului economic de lungă durată. Nu s-a ţinut cont de necesitatea organizării terenurilor în bază de landşaft în scopul preveniri proceselor de eroziune şi micşorării pericolului secetelor frecvente în zona de stepă a Moldovei prin intermediul amplasării în teren a unei „carcase” verde din fâşii de păduri. Soluţionarea acestor probleme după privatizarea terenurilor necesită cheltuieli cu mult mai mari decât la etapa iniţială, până la privatizare. Un alt exemplu este evoluţia sistemelor de agricultură în Republica Moldova. Implementarea sistemului de agricultură cu dominarea culturilor prăşitoare a fost determinată de efectul economic înalt la etapa iniţială. Treptat s-a dovedit că acest sistem de agricultură nu asigură reproducerea fertilităţii solului, care devine o barieră de nedepăşit în sporirea nivelului de producţie. Din aceste considerente, o valoare deosebită pentru noi prezintă păstrarea experienţelor polifactoriale de lungă durată şi ba chiar extinderea lor în diferite zone ale republicii pentru monitorizarea nu numai nivelului de producţie, dar şi a modificărilor fertilităţii solului. La nivel global aceste experienţe servesc pentru evaluarea intensităţii "efectului de seră", schimbării climei etc. Viziunea simplistică de dominare a omului asupra naturii a dus la elaborarea unor măsuri aspre de "luptă" cu bolile, dăunătorii, buruienile, etc. Folosirea în acest scop a unor substanţe de sinteză chimică, care nu au analogi în natură, a dus la agravarea stării ecologice şi sănătăţii oamenilor. Pe bună dreptate aici necesită clarificate cauzele apariţiei bolilor, dăunătorilor şi buruienilor şi lichidarea lor, deoarece "lupta" cu consecinţele apariţiei lor este asemănătoare tentativei de a urca în trenul, care merge cu o viteză ce depăşeşte viteza de fugă a omului. În pofida perfecţionării vertiginoase a preparatelor chimice, pierderile în producţie din cauza bolilor, dăunătorilor şi buruienilor nu au scăzut, dar din contra au crescut semnificativ.Astfel, situaţia creată la zi atât în cercetare, cât şi în sistemul educaţional în domeniul agroecologiei necesită modificări ce ţin de implementarea unei viziuni holistice (sistemice) în schimbul viziunii simpliste (reducţioniste), care a dominat o perioadă îndelungată în ambele domenii de activitate.