Secolul XXI nu-i suficient de pregătit şi nici suficient de lung pentru a putea impune şi generaliza modelul coşerian în ştiinţele limbajului şi în ştiinţele culturii în general, pentru că această ştiinţă va fi ştiinţa de bază a culturii. Studiile timpurii de teorie a limbajului, precum sunt Sistem, normă şi vorbire (1952), Sincronie, diacronie şi istorie (1958) izbutesc să îl impună pe E.Coşeriu în lingvistica contemporană ca remarcabil lingvist. Încă din 1956, în Determinare şi cadru, savantul impune acea schimbare radicală a perspectivei ca o profundă mutaţie conceptuală prin care să se ia drept obiect vorbirea, şi nu limba dihotomiei saussuriene. În ceea ce priveşte concepţia sa generală despre limbă, modelul de referinţă central rămâne Humboldt (mare filozof care stă, în realitate, la originea idealismului lingvistic, chiar dacă nu autorizează evoluările subiectiviste, cum sunt cele italiene ale lui Croce di Devoto). Astfel Coşeriu, format sub influenţa şcolii italiene, devine, pe bună dreptate, unul dintre marii lingvişti ai Germaniei postbelice. Afinitatea de profunzime a celor două mari concepţii asupra limbajului şi lingvisticii a putut fi înţeleasă, apoi, şi mai limpede, chiar din volumul dedicat lui Humboldt în seria de cursuri consacrate filozofiei limbajului în Germania, prezentate la Tübingen între 1985-1989 (volum editat, într-o primă formă, de H. Weber, în 1994). Lucrarea sa Semantica structurală diacronică din 1964, o operă remarcabilă pentru acele timpuri, îl consacră în Europa. In zilele noastre se fac încercări susţinute pentru ca unele grupuri minoritare să fie educate in propria lor limbă. Scopul politicii lingvistice europene este de a da fiecărui cetăţean posibilitatea să înveţe şi să utilizeze abilităţile de comunicare in cel puţin două limbi străine. Aproape toate naţiunile europene sunt intr-o anumită măsură plurilingve. De aceea amestecul formelor de guvernământ in treburile minorităţilor lingvistice este foarte important. Centrul de studii integraliste, de la Cluj, condus de profesorul M. Borcilă definea sensul global al operei lingvistice a profesorului E. Coşeriu, ceea ce însemna că se întrezărea o mutaţie radicală a orizonturilor teoretice ale lingvisticii contemporane [1], iar reîntemeierea teoretico-metodologică şi reorganizarea unor importante domenii disciplinare s-au soldat cu elaborarea de către profesorul E. Coşeriu a proiectului de ansamblu al lingvisticii integrale [ibidem]. În acest sens, exegeţii operei sale recunosc că în istoria lingvisticii contemporane savantul E. Coşeriu se situează în ―zona centrală‖ a fundamentării teoretice a lingvisticii, iar ilustrul lingvist nipon Takashi Kamei afirma în prefaţa unei traduceri în japoneză că savantul este un lingvist pentru secolul al XXI-lea, iar printre cele mai esenţiale contribuţii în domeniu ale profesorului E. Coşeriu evidenţiându-se semantica structurală diacronică, semantica structurală sincronică, tipologia limbilor, lingvistica textului sau a discursului, lingvistica vorbirii, universaliile în limbă, gramatica funcţională, dialectologia şi geografia lingvistică, politica lingvistică ş.a.Pe de altă parte, în splendidele sale Lecţii de lingvistică generală, din 1981, savantul de la Tübingen conchidea, în urma unui examen global, dar aprofundat, al ştiinţei lingvistice, că întemeierea acestei discipline ―ca o autentică ştiinţă a culturii, coerentă în toate aspectele sale‖, rămâne ―sarcina prezentului şi a viitorului‖[3, p.80]. În aceste lucrări târzii, dar foarte importante ale sale, E. Coşeriu situează pregnant principalii parametri ai funcţiei semnificative a limbajului: creativitatea, semanticitatea, alteritatea şi stabileşte net principiile epistemologice ale lingvisticii, ca ştiinţă a culturii[4]. Evident, Eugeniu Coşeriu trebuie considerat drept adevăratul fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii şi cel mai mare lingvist al lumii, pentru întreaga eră posthumboldtiană, în baza următoarelor raţiuni- axiome: (1) opera coşeriană furnizează, pentru prima oară, fundamentul şi/sau statutul epistemologic legitim al lingvisticii între disciplinele umane; (2) pe acest fundament, savantul de la Tübingen elaborează un program integral de (re)construcţie conceptuală a lingvisticii, pornind de la o ―răsturnare radicală a perspectivei‖ investigaţionale în această disciplină; (3) punctul arhimedic al noii lingvistici ―integrale‖ este reprezentat de redefinirea sistematică a obiectului acestei discipline ca ―funcţie semnificativă‖ şi/sau ―competenţă lingvistică‖; (4) în spaţiul deschis de noul obiect de studiu, abordarea integrală certifică, pentru prima oară, cele trei obiective şi/sau domenii fundamentale de investigaţie ale ştiinţei lingvistice; (5) în interiorul acestor trei obiective/domenii, Eugeniu Coşeriu îşi înscrie contribuţiile de importanţă hotărâtoare la soluţionarea unor zone problematice cruciale ale disciplinei astfel reîntemeiate. Cele cinci raţiuni cuprinzătoare enumerate constituie un corpus conceptual sistematic, riguros şi ierarhic articulat, care fixează tablele legii disciplinei lingvistice ca ştiinţă a culturii [5], [2]. Aceste raţiuni-axiome ne întăresc convingerea că eforturile neîntrecute de valorificare şi restituţie creatoare a lingvisticii integrale şi de promovare a coşerianismului ca specificitate culturală românească pe fundalul bogat al lingvisticii internaţionale opera de educaţie lingvistică trebuie să fie una continuă.